Sunt un tânăr român. Unul care a putut vedea multe în viaţă şi care şi-a dat seama de multe lucruri pe care alţii le ignoră sau le înghit ca pe vitaminele de dimineaţă, pentru a suporta travaliul vieţii. O viaţă care în România naşte calvar în formă repetată şi mai ales, îmbunătăţită.
Am acel dezgust al metaliştilor anilor ’90. Aceia care erau împotriva sistemului pentru că aveau mai multe simţuri decât oamenii simpli. Astăzi mă declar împotriva sistemului şi în definitiv, împotriva vieţii. Mi-am cumpărat în ’90 o viaţă de la tovarăşii care o vindeau la colţ de stradă. Şi la fiecare 4 ani, mi-au compostat-o alţi tovarăşi. Asta până acum, când, după 24 de ani realizez că autocarul care mă deplasează prin timp, împreună cu familia şi cei dragi mie, asemenea unei excursii la Bucureşti, autocarul ăsta nu mai are roţi. Eu şi tata tragem de volan atât de tare, că ni s-a tăbăcit pielea de pe mâini. I-am pus mamei şi centurile noastre de siguranţă. Ca să aibă cin’ ne plângecând vom pierde direcţia. Bunicul şi bunica stau în spate şi au rău de drum. Un radio comunist le transmite că vor primi puţină apă, la prima. Dar drumul n-are oprire. O oprire ar însemna o vacanţă reuşită împreună cu familia, ca pe vremuri. Dar vremurile se schimbă. Bunicul ţipă că am adus autocarul în ultimul hal. Ţipă înfundat din spate, iar tata îşi înjură şi el soarta, de pentagenar român ratat. Poartă un tricou cu însemne politice pe care i l-am adus eu de la lansarea unui candidat. I-am zis: “Uite, tată, asta e schimbarea!” “Schimbare pe naiba, că sunt toţi nişte nenorociţi!” “De, tată, mata’ mi i-ai dat pe unii, acum îi dau şi eu pe alţii. Tradiţie de familie. Bunica face la macrame. Se gândeşte la bunica ei care era nemţoaică, din Codlea, Braşov. Ne zice că gătea aşa bine, că toţi funcţionarii saşi luau masa la ea. Şi nu le cerea nimic. Se ştiau ei saşii între ei. Soţul ei era român, funcţionar la bancă.
“Fu…ui rasa ei de viaţă!” Dădurăm într-o groapăcât un tranşeu din al Doilea Razboi Mondial. Tata zice că nu mai rezistă mult: “Fir-ar mama voastră de hoţi care mi-aţi furat şi drumurile şi viaţa!” Bunicul, din spate, speriat: „Măă, măă, mai bine luam trenu’, era mai sigur. Că o viaţă am mers în tren. Pierdeam nopţile pân’ la Bucureşti, la Iaşi…” “Tataie, nici trenul nu mai e cum era!” De, săracu’, a fost conductor 40 de ani. 40 de ani, cam cât mă gândesc că o să apuc eu. Ce era pe vremea lui… Băgau cărbuni şi mergea trenu’. Curgea viaţa. Acuma bagi… picioarele în ea de viaţă.
Ne trage Poliţia pe dreapta! “Mamaie, scoate banii ăia pentru porcu’ de Crăciun!” Dai şpaga, amâni targa. “Las’ că muncesc eu, mamaie! Luna viitoare îţi iei medicamentele. Şpaga la doctor, cred că luna cealaltă…”. Oprim. Cineva ne spală autocarul. E campanie electorală. Auzim de pe câmp, că unii ar da şi câte-o gogoaşă. Se vede că toată lumea a luat-o într-acolo. Au ieşit toţi din autocar şi le curg balele ca la zombie. Şi-au lăsat fraţi, surori, părinţi, bunici. Unu’ zice că e musai să ştii o poezie ca să primeşti. “E ceva cu un tovarăş, zice bunicu’.” Şi îţi verifică actele, să fie valabile. Unii spun că îi caută pe acoperişi. “Să găseşti, maică şi tu o fată cuminte, săţină la tine, ca să îţi faci un rost”. “Aoleu, mamaie, nu le văzuşi pe marginea drumului? Alea ne vând autocarul. Ne vând cu totul. Dacă n-ai ce să le dai, nici nu se uită la tine. Sunt mai rău ca doctorii”.
Nici nu pornim bine, că ne trag pe dreapta. E miting electoral. Nu mai putem merge nicăieri până mâine dimineaţă. Văd pe geam pe unii cu gogoşile în gură. Ne strigă ceva şi agită steagurile ţării. “E Gogoşanu’ în campanie, zice bunica, din spate!” “Pe vremea lu’ tica erau liberalii”, zice bunicul. “Tăticu’ a fost liberal. A fost primar două mandate, până au venit comuniştii. Şi au pus ăia primar pe unu’ care nu ştia să scrie. Au făcut adresă oamenii, să-l pună înapoi pe tăticu’. Tăticu’ era om bun şi muncitor, îl iubea lumea…”.
Eh, cât stăm aici, mă dau şi eu jos puţin, să văd ţara, oamenii. Şi cât amar îmi vine-n gură, zici că am mâncat doar fiere. Ce-o mai face el Vadim?…mai are mitraliera aia de care ne spunea? Oh, cât aş vrea-o eu… Să facem un proces naţional. Să-i condamnăm pe ăia care ne-au furat minţile şi viaţa. Să-i închidem pe-ăia care şi-au vândut părinţii, fraţii pentru gogoşile partidelor. Pe ăia care ne calcă în picioare ca sătrăiască cu 1 an, 2 mai mult. Pe ăia care sunt oameni doar când scoţi plicul. Şi pe alea care îşi deschid uşa abia după ce scoţi portofelul. Să găsim dreptatea şi s-o luăm înapoi de la ăia care ne-au furat-o. Unu’ de la Guvern, unu’ de la Primărie, unu’ de la Facultate, unu’ de la Spital, unu’ de la Preşedinţie, unu’ de la Taxe şi impozite, unu’ de la Consiliul Local…
Care mi-ai furat, mă, viitoru’?
Prof. Laurenţiu Gabriel Pătraşcu
