O analiză explorativă
Secolul XXI marchează apariția unei forme noi de putere. Dacă revoluția industrială a fost dominată de controlul energiei și al producției materiale, iar revoluția informațională de controlul comunicațiilor și al datelor, revoluția inteligenței artificiale introduce o nouă categorie de putere: controlul proceselor cognitive.
Inteligența artificială nu produce doar informație. Ea organizează informația, stabilește priorități, formulează recomandări, optimizează decizii și, din ce în ce mai mult, mediază relația dintre cetățean, economie și stat.
În această perspectivă, întrebarea fundamentală nu mai este cine deține datele, ci cine controlează infrastructurile cognitive prin care sunt interpretate aceste date.
De la infrastructură tehnică la infrastructură cognitivă
În trecut, infrastructurile strategice erau drumurile, căile ferate, centralele electrice sau Liniile energetice.
Astăzi, infrastructurile strategice includ:
– marile centre de date;
– modelele lingvistice și sistemele IA;
– platformele cloud;
– rețelele globale de calcul;
– ecosistemele software care permit funcționarea administrațiilor și economiilor.
Aceste infrastructuri nu transportă doar informație.
Ele transportă și modele de interpretare.
Cu alte cuvinte, ele devin infrastructuri cognitive.
Mutarea centrului de gravitație al deciziei
Statul modern își exercită suveranitatea prin instituții, legi și administrație.
Dar dacă o parte tot mai mare a administrației este colaborativă cu sisteme IA dezvoltate în afara controlului statului, apare o întrebare legitimă:
Unde se află, în realitate, centrul deciziei?
Dacă analiza economică, planificarea urbană, evaluarea riscurilor, sănătatea publică, educația sau securitatea cibernetică sunt mediate de infrastructuri externe, statul poate deveni dependent de logici algoritmice, pe care nu le controlează în întregime.
Nu în sensul că pierde instantaneu suveranitatea, ci în sensul că o parte din capacitatea sa operațională depinde de resurse externe.
O nouă formă de dependență
Istoria cunoaște numeroase forme de dependență:
– dependența energetică;
– dependența financiară;
– dependența militară;
– dependența tehnologică.
Inteligența artificială poate introduce o categorie suplimentară:
dependența cognitivă.
Aceasta apare atunci când instituțiile nu mai pot funcționa eficient fără acces permanent la infrastructurile cognitive dezvoltate și administrate de organizații externe.
Logica infrastructurilor globale
Marile infrastructuri IA sunt construite, în mare parte, de companii globale.
Aceste organizații urmăresc obiective economice, tehnologice și comerciale, iar arhitecturile lor sunt proiectate pentru utilizare la scară mondială.
În consecință, apare posibilitatea unei tensiuni între:
– interesele locale ale statelor;
– logica standardizării globale.
Această tensiune nu presupune neapărat un conflict.
Dar poate genera situații în care administrațiile naționale trebuie să își adapteze propriile proceduri la caracteristicile infrastructurilor pe care le utilizează.
Conceptualizare și cocreație INU-IAlg, cu validare pentru public, Andrei Suman
IA ca tehnologie cognitivă de subordonare a statului față de logica infrastructurilor globale(p2)
Externalizarea capacității cognitive
Pe măsură ce sistemele IA devin tot mai performante, există tentația transferării unui număr crescând de activități către acestea.
Evaluarea documentelor.
Planificarea bugetelor.
Analiza statistică.
Predicțiile economice.
Gestionarea fluxurilor administrative.
În timp, apare riscul unei externalizări progresive a competențelor cognitive instituționale.
Nu numai calculul este externalizat.
Ci și modul de organizare a gândirii administrative.
Suveranitatea cognitivă
În acest context apare conceptul de suveranitate cognitivă.
Aceasta poate fi definită ca drept capacitatea unui stat de a înțelege, controla și evalua critic procesele cognitive esențiale utilizate în administrație.
Suveranitatea cognitivă nu înseamnă refuzul inteligenței artificiale.
Ea presupune existența unei capacități proprii de:
– audit algoritmic;
– verificare independentă;
– dezvoltare tehnologică;
– control democratic;
– evaluare etică.
Statul ca utilizator sau ca arhitect?
Există două modele posibile.
Primul este statul-utilizator.
În acest model, administrația cumpără tehnologii dezvoltate în exterior și își adaptează funcționarea la acestea.
Al doilea este statul-arhitect.
Acesta dezvoltă competențe proprii, stabilește standarde, investește în cercetare și păstrează controlul asupra funcțiilor considerate strategice.
În practică, majoritatea statelor vor combina cele două modele.
Provocarea este găsirea unui echilibru între eficiența oferită de infrastructurile globale și autonomia instituțională.
Între eficiență și autonomie
Inteligența artificială oferă avantaje incontestabile:
– reducerea costurilor;
– accelerarea proceselor administrative;
– creșterea capacității analitice;
– îmbunătățirea serviciilor publice.
În același timp, utilizarea extensivă poate crea noi vulnerabilități:
– concentrarea excesivă a expertizei;
– dependența de furnizori externi;
– dificultatea auditării modelelor complexe;
– diminuarea competențelor interne.
Prin urmare, problema nu este existența IA, ci distribuția responsabilității și a controlului asupra infrastructurilor cognitive.
Concluzie:
Inteligența artificială inaugurează o etapă în care competiția geopolitică nu se mai desfășoară exclusiv asupra teritoriilor, resurselor naturale sau fluxurilor comerciale.
Ea se extinde asupra infrastructurilor care organizează cunoașterea însăși.
În acest context, întrebarea esențială pentru state nu este dacă vor utiliza inteligența artificială, ci în ce măsură vor putea păstra controlul democratic asupra proceselor cognitive pe care aceasta le mediază.
Viitorul suveranității nu va depinde doar de granițe, armate sau economii, ci și de capacitatea societăților de a înțelege, guverna și audita infrastructurile cognitive care vor modela deciziile colective ale secolului XXI.
Conceptualizare și cocreație INU-IAlg, cu validare pentru public, Andrei Suman
