ION ANUȚA, mesaj pentru sufletul românilor
Poporul român are propria identitate, chiar dacă alţii ne văd altfel. ION ANUŢA, prin poeziile sale patriotice, defineşte corect sufletul de român, durerea şi iubirea din inima unui popor cu rădăcini adânci în existenţa lumii.
România este ţara cu politicieni care, uneori, se delimitează de cetăţeni, ţara în care diplomele se iau prin înţelegeri, ţara în care cetăţeanul de rând se uită mereu în sus, fie la conducătorii patriei, fie la Dumnezeu. În poezia, pe care ION ANUŢA ne-o oferă în dar, regăsim rugă, strigăt, iubire de neam şi speranţă.
NE CER VAMPIRII SĂ-I VOTĂM!
I.
Privesc de-aproape trei decenii, dorind să văd schimbări în țară
Și nu-ntrevăd la orizont, decât un soi de vânzoleală.
Nimic nu merge înainte, înțepeniți stăm în noroi,
Ba unii cred c-ar fi mai bine, de ne-am întoarce înapoi.
II.
Nu cred c-ar fi cumva mai bine, să ne întoarcem în trecut,
Dar bâjbâind de-atâta vreme, noi am pierdut și ce-am avut.
E jalnic să ne amintim, că doar în câțiva zeci de ani,
Din combinate și uzine, e doar moloz și bolovani.
III.
Iar țara merge în derivă, fără busolă navigăm,
Este condusă de „pirați” și-ncet, încet ne scufundăm.
Din vistieria ei bogată, s-au înfruptat toți mafioții,
Și nu-nțeleg, de-atâta vreme, ce fac și unde-s patrioții?!
IV.
Plecat-am spre democrație, de-atâția ani, cu-n comunist,
Ce devenise peste noapte, din kaghebist, capitalist.
Și n-am ajuns nici pân̕ acuma, unde doream atuncea toți,
Pe drum ne-a prăduit șmenarul, ne-a dat pe mâna unor hoți.
V.
Ne-am rătăcit, suntem buimaci, șmenarul ne-a abandonat,
Discipolii ce i-a avut, de-atâția ani, ne-au tot furat.
Am devenit la noi în țară, slugi la pungași pe ajutoare,
Cu ele manevrează gloata, și-o țin în frâu pentru votare.
VI.
Cei tineri și cei buni de muncă, sunt navetiști pe la străini,
Muncesc pe câte-un colț de pâine, și sunt tratați ca niște câini.
Ei nu mai au nicio speranță, să-și fac-un rost la ei în țară,
Devin șomeri sau slugi pe-afară, când termină câte o școală,
Licențiații țării noastre, să nu vă fie cu mirare,
De-i veți găsi prin Occident, spălând veselă și pahare.
VII.
Noi pregătit-am asistente, pentru spitale la români,
Și-acuma-s slugi plecate-afară, ducând țucalul la bătrâni.
Se spune că-s la „posturi fixe”, și-i slugăresc și zi și noapte,
Mai abitir ca santinela, nu dorm și sânt epuizate!
VIII.
Pensionarii-n agonie, fac zilnic cozi la ajutoare,
Din pensiile lor mizere, nu se trăiește, și se moare.
Învățământul, sănătatea, rămas-au doar o amintire,
A vremurilor ce-au trecut, pe-atunci mergeau cu mult mai bine.
IX.
Ce profesori mai sânt aceia… unii având chiar „doctorat”,
Când dintr-o clasă ce dă bacul, nici un elev nu-i promovat?
Cum nu le crapă de rușine, obrazul gros ca o opincă,
Când la examen, clasa-ntreagă, nu promovează și toți pică?
X.
Și merg înainte agiamii… cu-aplomb și cu nerușinare…
Se-agită-n stradă, fac scandal, că vor salariul cât mai mare.
La nimeni nu dau socoteală, pentru simbrie ce-au făcut,
De-atâția ani stând la catedră, de-au scos pe bandă tot rebut?
XI.
Armata-i scutul de nădejde, al țării noastre, știm prea bine,
Dar e trimisă-n lungul lumii, să lupte nu știm pentru cine!
Cu înzestrare, vechituri, aduse pe mulți euroi,
Din Occident, de la rebuturi, din tomberonul cu gunoi.
XII.
Iar la fruntariile țării, cu ochi sticloși de lup, pândesc,
Urmașii cruzi ai lui Attila, dorind Ardealul românesc.
Nu se sfiesc, o spun deschis, și o repetă an de an,
Și au năpârci la noi în țară, ce joacă rol de cal troian.
XIII.
În răsărit se-aud muscalii, călări pe tanc și-aeroplan,
Dorind să pună iarăși cizma, pe pragul sfânt al lui Ștefan.
În sud, bulgarii sunt tot slavi, nu știm la ce să ne-așteptăm,
Suntem o insulă latină, sortiți în timp să rezistăm.
XIV.
Și-n timp ce nori vestind furtuna, planează peste-a noastră țară,
Iar viața celor mulți e tristă, neîndestulată și amară,
Partidele – rușinea țării – care-au furat-o an de an,
Duc lupte crâncene-ntre ele, din nou s-ajungă la ciolan.
XV.
Se-agită, fac clăbuci la gură, șefi de partide, din senat,
Ducând în cârcă, tolba plină, de condamnări pentru furat.
Au furat țara mafioții, mai rău ca lotri-n drumul mare,
Și-acum smeriți, pozează-n îngeri, demonii la televizoare.
XVI.
Vorbesc de parcă sânt veniți, din ceruri nu de pe pământ,
Mirându-se unii de alții, cum de-au furat atât de mult.
Se-ntrec în a minți poporul, așa cum fac de zeci de ani,
Că doar ei sânt salvarea țării, această haită de jnapani.
XVII.
Parcă-s scăpați din balamuc… alearg-acum acești nebuni,
Prin piețe, târguri și oboare, de crezi că-s fugăriți de huni.
Cerând mulțimii să-i aleagă, pe ei, că-s hoții cei mai buni,
Și e scârbit de ei poporul, prea l-au mințit și l-au furat,
Și-acum mai au nerușinarea, să-i mai vorbească de votat?
XVIII.
Aceleași mutre-n trei decenii, ale partidelor zis „mari”,
Care-au tot stat la cârma țării, cu trădătorii de maghiari,
Acești jefuitori ai țării, auzi la ei nerușinare!
Aceleași secături de oameni, să vină iar la guvernare?
XIX.
Cât au furat, din când în când, justiția ne mai arată,
Iar ei ne roagă s-avem milă, să-i mai lăsam să fure-odată.
De-am fi și de-astă dată orbi, și surzi, nu-i de mirare,
De vor veni din nou vampirii, croiți pe furt, la guvernare.
XX.
Pieriți mișei din fața noastră, nu vă ajunge ce-ați furat?
Ne-ați sărăcit destul, și-acum ne mai băgați și în păcat?
Mergeți cu prada ce-ați furat-o, precum pantera-n lăstăriș,
Și devorați-o, de-aveți vreme, haite spurcate de comuniști.
ION ANUȚA
05 decembrie 2016
