Acasă Cultură Minutul de cultură. Cronica de teatru – o adulare în centenar?

Minutul de cultură. Cronica de teatru – o adulare în centenar?

81
        Mai avem cronică de teatru în România? Acea viziune de mare emergență clădită pe calitate și interpretare obiectivă a celor ce devin criticus în spatele scaunelor de la theathon.
Acest gen promovat de către Alice Voinescu care vădise o identitate culturală a cronicii de teatru, cu ,,grația ei învăluitoare și irezistibilă care venea din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată”, așa cum afirma Alexandru Paleologu. Pe de altă parte țin cu o mare prețiozitate să-l amintesc pe Valentin Silvestru, un nume uitat și rar amintit pe ciorchinele cronicii de teatru, care a marcat parcursul a multor actori și regizori, embleme ale teatrului românesc, Radu Beligan, Constantin Dinischiotu, Dan Puican ș.a.m.d.
Lipsește o tagmă în acest domeniu
Ca în orice alte meserie, de la artele frumoase: pictură, poezie, film, la artele mai riguroase: biologie, matematică, geografie, este nevoie de o tagmă a criticii, lucru care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre. Tocmai critica aceea nepărtinitoare ne lipsește, despre care vorbea și Maiorescu. O viziune organic obiectivă, o identitate a criticului și a criticii.
Odată cu blogurile, forumurile, canalele de social media direcția criticii s-a rarefiat și în același timp zămislit într-un chip cioplit. Persoane non-avizate s-au transformat în pioni ai masei, ai publicului în genere, autointitulându-se sub mirajul denumirii cronicar de teatru, transformând o mare bucată din scena teatrului românesc într-un periplu de laude. Dă-i omului panem și circenses și va fi fericit!
Cronica de teatru: o mantie de libertate totală
,,Publicul – marele anonim- vrea ca atât cât stă în fotoliuul teatrului să-și fructifice investiția:vrea să simtă, să se destindă, vrea să învețe, vrea sa plece acasă bucuros și înnobilat. Fără îndoială trebuie ajutat. Ontogeneza sa de spectator va trebui dirijată evolutiv pe treptele de înțelegere ale filogenezei istorice a teatrului”, spunea dramaturgul, eseistul, filozoful I.D Sîrbu, un alt nume uitat, aproape rupt, din castelul de fildeș al teatrului și al cronicarilor.

Fără îndoială, publicul trebuie ajutat. Dar cine-l mai ajută pe public? Atunci când cronica de teatru este într-un colaps perpetuu. Pentru a-i rafina publicului gustul, apetitul pentru frumos, trebuie să-l răsplătești cu aceeași monedă. Un diletant de teatru, în sensul non-peiorativ al cuvântului, nu este echivalentul unui critic de teatru.
Mediul online, din păcate, a condus critica într-o zonă din ce în ce mai tenebroasă. Există din ce în ce mai multe platforme dedicate teatrului, însă, o opinie, de multe ori subiectivă, o emoție, o părere, toate acestea ajung să desființeze cronica de teatru de la origine.
Nu aș vrea să blamez la un nivel universal această stagnare a cronicii de teatru, există prin generația veche o mână a cronicii de teatru, însă, aceasta este pe cală de disperație.
O problemă o reprezintă lipsa unor instituții de for mare, acolo unde ai putea învăța alfabetul unei cronici, lucru care ar aduce un public mai asumat, mai empatic, un public pentru care teatrul ar fi ceva mai mult decât o serată ilară ,,c-așa-i moda”, în sensul Chiriței lui Alecsandri.

Fructele si sufletul nu se coc în salturi, ci prin răbdare, timp și înțelepciune, spune I.D.Sîrbu, tocmai de aceea, la ceas de centenar, cronica de teatru ar trebui cultivată în primul rând prin instituționalizarea ei, prin formarea unor specialiști, pentru că, teatrul, rămâne prin excelență o artă în adevăratul sens al cuvântului, o artă fără de care am fi mai săraci spiritual, iar publicul este mai mult decât un instrument de marketing, de aceea el trebuie hrănit, iar o cronică de o anumită acuratețe, ar fi un instrument esențial către o cortină mereu deschisă.

Ina Maria Stoica 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here