2020, un an blestemat! Greu de înțeles ce păcate plătește omenirea, pusă acum în fața unei epidemii pe care știința medicală doar o cercetează și nu sunt semne că răzbate prea devreme din tunelul neputinței. Și nu e numai asta…
Costinel Alecsandrescu, Dragoș Turcitu, Florentin Andronie… și lista e lungă. Oameni plecați prea devreme dintr-o lume unde au ars atât de intens. În dimineața zilei de 17 septembrie 2020, aici se adaugăși Ion Aliman. Primarul comunei Deveselu. Răpus de… complicații medicale cauzate de… Covid-19.
Am vorbit, față în față, prin aprilie, la intrarea în Primăria Deveselu. L-am așteptat alături de un bun coleg de la ziar, pe bancă, pentru că la Deveselu funcționau, draconic, măsurile de securitate sanitară impuse de pandemie. Am schimbat câteva vorbe. Despre comună, despre alegeri, despre bucurii mărunte, despre necazuri mari. Urma să ne vedem când s-or liniști lucrurile. Întâlnirea nu va mai avea loc, iar de liniștit, greu de crezut când va veni acea zi. Am mai vorbit prin telefon, acum vreo trei săptămâni, pe tema unui audit financiar făcut de Camera de Conturi Olt, la primărie. Mulțumit, rezultatul controlului arăta o disciplină economică fără niciun cusur.
Pe Ion Aliman îl cunoscusem acum mulți ani, în redacția Ziarului de Olt, când, venit să citească la sursă un interviu cu primarul de atunci în funcție, Gheorghe Beciu, am învins ostilitatea începutului de dialog și am ajuns prieteni. Cu trecerea timpului, ne-am văzut de multe ori în platou la Olt Tv, unde porția de administrație a fost sensibil egală cu întâmplările petrecute pe Dunăre, unde, cu ani în urmă, Ion Aliman conducea vapoare de la izvoarele fluviului, până la gurile sale. Vorbea cu năduf despre incapacitatea României de a profita de granița albastră de la sud, pentru a produce plus-valoare în timpurile noastre, pentru o țară unde și acum persistă întrebarea legată de: unde s-a dus flota, când s-a dus?
Sub prima impresie de om dur, se găsea ușor o fire sensibilă, motivată de… Deveselu. De locul său, numit acasă, de grija față de mama sa, în aceeași măsură cu preocuparea pentru ca în comună să fie mai bine pentru toți. Vocea sa pronunțată va rămâne multă vreme pe suportul minții, unde își va avea locul.
Ion Aliman a crezut în oameni, iar la un moment dat, această credință i-a arătat fața murdară a unor lucruri despre care spunea că va veni o zi a dreptății. Până atunci, în dimineața de 17 septembrie 2020 a pus altcineva punct. Și, față de alți lideri ai momentului, de comunități sau de conjunctură, Ion Aliman recunoștea și când nu avea dreptate. O făcea mulțumit de argumentele primite.
Ar fi mai multe de spus, dar astăzi cuvintele se așează nepotrivit. Între un prezent unde Ion Aliman nu mai există și un trecut trăit cu intensitate maximă. Viața e nedreaptă! Nu este o noutate. E o certitudine în sensul rândurilor de mai sus.
Din ultimul interviu, reporterul de serviciu a găsit câteva fraze, prin prisma cărora Ion Aliman trebuie ținut minte: „Dorința de a face lucruri bune, de a lăsa ceva în urma mea, de a construi, de a ridica sau a planta ceva, m-a adus acasă, la Deveselu”; „Înainte de a începe lucrările la un proiect, am numeroase discuții cu oamenii din localitatea pe care o reprezint”; „Vreau să văd lumea fericită, domnule Dorobanțu! Iar asta provine, probabil și din faptul că în cei 30 de ani cât am fost plecat de acasă nu am reușit să mai cunosc România atât de bine. M-am întors, totuși, în lumea atât de dragă mie, acolo unde am crescut, unde am copilărit și m-am format ca om”.
De aici încolo, nu mai este nimic de spus și aproape nimic de scris. Ion Aliman a făcut știrea dimineții. A murit la numai 57 de ani. Dumnezeu să-i dea liniștea căutată!
