Începând cu anul 1979, P.C.R. a intrat într-o oarecare stare de apatie, caracteristică pentru tot deceniul care a urmat. Acest lucru s-a datorat faptului că proliferarea cultului personalității a făcut ca P.C.R să devină „instrumentul” de manifestare a acestuia, încât rolul partidului a scăzut simțitor… În plus, anii 1980-1981 au fost marcați, în mare măsură, de evenimentele din POLONIA, unde opoziția bine organizată crea mari dificultăți regimului de la VARȘOVIA.
În acest „nou context”, au început să se manifeste tot mai des „delimitări” cu caracter opoziționist și disident. Astfel, la CONGRESUL al XII-lea al P.C.R, noiembrie 1979, evenimentul cel mai important a fost intervenția neplanificată inițial a unui veteran al partidului, CONSTANTIN PÂRVULESCU.
La încheierea discuțiilor, în ultima zi, acesta s-a ridicat pe neașteptate: „TOVARĂȘI, VREAU SĂ IAU ȘI EU CUVÂNTUL”. Bătrânul activist l-a criticat pe CEAUȘESCU pentru „apucăturile” de dictator, declarând că nu-l va vota. S-a dus la tribună un alt veteran, ION POPESCU PUȚURI, care l-a ridiculizat pe PÂRVULESCU acuzându-l că a avut legături cu regimul ANTONESCU.
În cele din urmă, un colonel (T.V.) l-a scos din sală și l-a condus acasă, dealtfel nu departe de sala Congresului. A urmat o anchetă condusă de Emil BOBU, în urma căreia bătrânul a fost izolat și nu s-a mai auzit de el până în anul 1989.
Între timp, în cercurile militare s-a organizat o CONSPIRAȚIE cu scopul de a-l înlătura pe CEAUȘESCU și a schimba politica externă. Autorii au speculat o stare de nemulțumire din armată din cauza subfinanțării ei și reducerii importanței sale politice.
De altfel, CEAUȘESCU n-a avut în niciun moment încredere în armată și ca urmare a vrut s-o controleze direct, dorind prin 1980 să obțină gradul de mareșal, dar în cele din urmă a renunțat la idee.
Pe acest fond, „accentuat” și de anunțul privind înghețarea cheltuielilor militare în decembrie 1982, tocmai în sânul ARMATEI a apărut o mare amenințare la adresa secretarului general.
„Operațiunea” a fost „concepută” de ION IONIȚĂ care în 1982 a fost „eliminat” din guvern , din C.P.Ex și trecut în rezervă în anul 1984. Lângă el s-a poziționat generalul NICOLAE MILITARU, eliberat și el din funcții în februarie 1984.
Ambii generali făcuseră studii în U.R.S.S, timp în care intraseră în „legătură” cu militari sovietici, inclusiv cu ofițeri G.R.U. Amândoi erau urmăriți de contraspionajul românesc. Ei se străduiau să atragă foști militari – unii retrogradați, dar și activiști „trași pe dreapta”, printre care J. FAZEKAȘ și ION ILIESCU.
Plănuiau înlăturarea lui CEAUȘESCU ÎNTR-UN MOMENT ÎN CARE SE AFLA ÎN STRĂINĂTATE ȘI AU ALES INTERVALUL 15-17 octombrie 1984 – vizita „șefului” în R.F.G. Planul prevedea și arestarea cu ajutorul garnizoanei BUCUREȘTI a celor mai apropiați de CEAUȘESCU, respectiv ION DINCĂ, TUDOR POSTELNICU, ION COMAN și ILIE CEAUȘESCU, în paralel cu ocuparea TELEVIZIUNII, iar în caz de rezistență, aceasta trebuia lichidată de divizia mecanizată.
Numai că, despre acest plan, doi „complotiști”, generalii GOMOIU și POPA, l-au informat pe CEAUȘESCU din timp, care a dispus:
– garnizoana din CAPITALĂ a fost trimisă la munci agricole;
– exilarea unor „complotiști” în localități din care nu aveau voie să plece;
– IONIȚĂ și MILITARU au fost chemați la C.C. în „fața” lui BOBU și POSTELNICU, și „scoși” la pensie. IONIȚĂ a murit „repede”, în 1987, de cancer, la doar 60 de ani, fără a fi înmormântat la cimitirul militar.
CEAUȘESCU n-a dat amploare „încercării” ci s-a făcut totul pentru mușamalizarea ei. Cu toate astea, „dizidența” se manifestă cu mai mult curaj – respectiv DOINA CORNEA – Cluj, GH. URSU – București, PAUL GOMA, VASILE PARASCHIV, CALCIU DUMITREASA etc…
Un eveniment, ca moment de cotitură în istoria căderii lui CEAUȘESCU a avut loc pe 15 NOIEMBRIE 1987 – revolta muncitorilor despre care ziarul italian „Il Giornale” scria: „Brașov, începutul sfârșitului pentru dictatorul CEUȘESCU?”, a cărui autoritate fusese serios zdruncinată încă din 1977 la revolta minerilor din acel an.
În plus, aceste evenimente au contribuit la „lansarea” unor adversari ai lui CEAUȘESCU între care SILVIU BRUCAN se „considera” cel mai „înverșunat”. Pe la sfârșitul lui noiembrie 1987, acesta i-a invitat la locuința sa pe niște ziariști de la B.B.C și U.P.I cărora le-a înmânat o declarație în care exprima că din cauza unei politici greșite „SUS” a apărut o criză „în relația P.C.R și clasa muncitoare”.
Inițiativa lui BRUCAN a fost primită favorabil de Occident și preluată de multe agenții de presă și posturi de radio în frunte cu EUROPA LIBERĂ. Conducerea l-a sancționat „blând” cu arestul la domiciliu, pe care l-a retras în 1988, ba mai târziu i-au aprobat vizita „în afară”, încât în cea din U.R.S.S a avut o întrevedere cu GORBACIOV.
Treptat, treptat situația din țară a devenit foarte tensionată, iar incendierea statuii lui Lenin din fața CASEI SCÂNTEII (unde lucra și Ion Iliescu la Editura Tehnică), din 3-4 decembrie 1988, părea un „semnal periculos”.
Această TENSIUNE s-a agravat mai mult și după ce EUROPA LIBERĂ a început să difuzeze fragmente din „ORIZONTURI ROȘII”, în care PACEPA „aducea” în prim-plan „adversari” ai lui CEAUȘESCU, prezentându-i în cadre luminoase pe MAURER, APOSTOL, MILITARU etc.
Între timp, BRUCAN „slăbit din hățuri” efectua călătorii în străinătate: SUA, Anglia, Austria, întârindu-și influența și hotărând ca alături de veteranii complotiști să treacă la ofensivă.
Așa s-a redactat „SCRISOAREA” adresată lui CEAUȘESCU, concepută în „plimbările” în parcul Herăstrău, BRUCAN-APOSTOL, semnată de șase persoane în ordinea următoare: G. APOSTOL, A. BÂRLĂDEANU, C. MĂNESCU, C. PÂRVULESCU, G. RĂCEANU, S. BRUCAN.
SCRISOAREA transmisă în OCCIDENT de ambasadorul OLANDEI, COEN STORK, pe 13 martie 1989 a fost difuzată de posturi de radio începând cu B.B.C – secția română. Treptat, mijloacele de informare în mase occidentale i-au acordat o importanță enormă. Semnatarii au fost supuși unor măsuri represive prin arest la domiciliu riguros…
În ciuda măsurilor luate de autorități, „pericolul întoarcerii spre OCCIDENT” plutea în aer, iar fuga în noiembrie 1989 a gimnastei NADIA COMĂNECI părea un semnal clar. Totodată, pedepsirea lui MIRCEA DINESCU prin excluderea din UNIUNEA SCRIITORILOR pentru că a acordat un interviu ziarului francez LIBERATION a constituit motiv pentru reprezentanții lumii culturale de a riposta: PLEȘU, BOGZA, A. PALEOLOGU, ȘORA, DOINAȘ, la care s-au raliat ION ILIESCU, VIRGIL MĂGUREANU și DUMITRU MAZILU.
Deși aceste „ÎNCERCĂRI” au eșuat la timpul lor, ele anunțau într-un fel că SOARTA lui CEAUȘESCU era deja hotărâtă, dar trebuia să „apară” ocazia, și ea avea să apară…
Profesor,