EXPERIMENT – PEREGRINI PRIN AMERICA

        Se ştie faptul că una din cele mai răspândite şi grave boli ale secolului nostru este stresul, cauzat de greutăţile vieţii de zi cu zi, şi care, de obicei, duce la depresie, cu consecinţele de rigoare…
Considerând, ca antidot, lecturarea unor lucrări beletristice, lejere, cu situaţii anecdotice – unele dintre ele autentice şi inedite – care vor avea efectul de balsam liniştitor asupra psihicului cititorului, vom publica în serial lucrări care să amuzeă şi să destindă cititorul.
În cazul în care iniţiativa ziarului nostru nu se va dovedi eficientă, după câteva seriale, va fi retrasă…

Jurnal de călătorie
PEREGRINI PRIN AMERICA

Plecarea

Cu câţiva ani în urmă eram invitat la o emisiune literară a televiziunii locale, OltTV privind apariţia controversatei lucrări beletristice „Doamna…”. Participa alături de mine şi coautorul ultimelor ediţii ale cărţii, fostul meu elev, economistul Valerian Iliescu, comandant adjunct al IJP Olt.
Moderatorul a adresat o întrebare de final colaboratorului meu, Valerian Iliescu. Acesta a povestit cu umor cum începuse colaborarea cu mine, mulţumind concitadinilor care citiseră cartea sau priviseră emisiunea şi, în încheiere, promisesem că noi, cei doi autori, împreună cu cartea, vom ajunge în America, pentru a o prezenta şi comunităţilor româneşti de acolo, şi nu numai. Şahistul din mine realiză că nu trebuie să mă arăt uimit în faţa camerelor de filmare, care tocmai căutau reacţia mea spontană la această afirmaţie.

… … … … …

– Domnule Valerian Iliescu, începu vesel moderatorul, îndată ce camerele de filmare se opriră, aţi afirmat că veţi merge cu „Doamna…” în America. Credeţi-mă că au urmărit emisiunea mulţi slătineni şi deja sună telefoanele de la telespectatori. Dacă veti reuşi acest proiect, la întoarcere sunteţi invitaţii mei – vă rog să-mi promiteţi – dar dacă a fost o simplă fabulaţie, voi veni după dumneavoastră pentru interviuri, să explicaţi de ce nu v-aţi ţinut promisiunea!
Voi avea grijă să păstrez înregistrarea emisiunii de astăzi, ca să o difuzez pe post peste un an. Domnule comandant, aţi precizat şi un termen al plecării în America, până într-un an şi, zău, eu nu uit, căci, şi într-un caz şi în altul, emisiunea viitoare va fi un succes!

… … … … …

Cum a putut face o asemenea afirmaţie Valerian Iliescu? Eram contrariat, prevăzând consecinţele extrem de grave ale acestei promisiuni ce mi se părea, la momentul acela, imposibil de realizat.
America! Ha-ha-ha! Ce glumă bună! Eu, care nu am fost nici măcar până în Bulgaria sau măcar la unguri!
Eu, care nu văzusem avioane decât în partidele nocturne de pescuit – la răpitor – când, tolănit în iarbă, priveam nostalgic la puzderia de avioane, clipind la înălţime şi mă întrebam unde naiba pleacă, invidiindu-i pe călători şi destinele lor..
Şi, sigur, moderatorul nu va uita să ne caute peste un an, căci simţise de pe acum potenţialul succes al emisiunii lui în cazul unui scandal care îi va creşte ratingul.
Am tresărit când comandantul mă luă de braţ zâmbind:
– Ce sunteţi aşa de trist, de parcă vi s-au înecat toate corăbiile, domnule profesor? Nu v-a plăcut cum a ieşit emisiunea? Eu cred că a fost reuşită. Nu aţi văzut câte telefoane au sunat la redacţie?
– Domnule comandant, nu pot să cred că nu vă daţi seama la ce pericol ne expuneţi pe amândoi prin afirmaţia aia, a dumneavoastră.
– Dragul meu, domnule profesor, aţi mai fost în străinătate până acum?
– Da, am fost la sârbi, când eram inspector şcolar, mă duceam des la Brebenii Sârbi, în control. Ca să mă duc să dorm prin pieţe, să vând caiele, potcoave şi dress-uri de damă, asta nu mi-am putut permite.

Zâmbind enigmatic îmi întinse mâna şi dispăru în noapte. În drum spre casă, gândii cu voce tare: Să fi băut Valerian o ţuică mică la halbă?! Imposibil! Să fie, într-adevăr, posibilă o plecare în America, unde se cere viză? Imposibil! Atunci?

… … … … …

„- Domnule profesor al meu, unde suneţi?“, sună în telefon vocea inconfundabilă a comandantului.
– La şcoală. Am ore până la două.
– Păi, atunci veniţi până la mine la birou când terminaţi programul. Dar neapărat, că e important!
Ajuns la sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie, comandantul mă invită pe un scaun.
Pe birou erau nişte hârtii cărora nu le-am dat importanţă. Cum, însă, dumnealui fu chemat afară, neavând ce face, îmi aruncai ochii şi rămăsei stupefiat. Pe birou erau două invitaţii sosite din Washington, una pe numele comandantului, iar cealaltă chiar pe numele meu. Cu mâna tremurândă am luat hârtiile pline de ştampile şi plicul. Totul era autentic. Am întors instinctiv capul. Puteam să jur că în spatele meu era Valerian, care savura momentul. L-am îmbrătişat, începând pentru prima oară a crede că nu era chiar imposibil să văd America!
– Domnule profesor, avem mult de lucru! Pentru început, trebuie să plătim o sută de euro la Banca Transilvania şi să completăm în engleză formularele acestea. Peste o săptămână vom fi programaţi la ambasadă pentru viză.

… … … … …

– Domnule profesor al meu, coborâţi că vă aştept în maşină. Nu uitaţi buletinul, paşaportul, chitanţa de la Banca Transilvania şi luaţi şi două seturi de cărţi. Cine ştie, poate ne ajută la ceva. Fotografiile sunt la mine.
Am coborât val-vârtej, deoarece ni se comunicase că suntem programaţi la ora nouă dimineaţa, dar ar fi bine să fim la ambasadă pe la şapte. În culmea fericirii, îi spusei fostului meu elev:
– Dacă primim amândoi viza de intrare – lucru hotărât, nu puteam pleca unul fără celălalt – abia atunci voi crede posibilă plecarea şi voi face cinste cu un prânz la oricare restaurant din Bucureşti.
– „Să vedem, a spus orbul”, glumi comandantul. Oricum prima condiţie a reuşitei este încercarea!

Va urma…

VICTOR CONSTANTIN,
coautor al volumului „Peregrini prin America”