Ne-am cunoscut în urmă cu aproape 20 de ani. Parcă a fost ieri. Pe la Informația Oltului. Venise într-o vizită pe la nea Nicu Diaconu. Ne-am împrietenit repede, după două schimburi de vorbe. Îmi spunea că îi plăcuse nu știu ce scrisesem eu despre un țânțar care a scăpat de acțiunea de dezinsecție făcută de Primăria Slatina. L-am întrebat ceva din spatele povestirilor de la Șoapta Cartierului… A fost secretos. Nu a vrut să dea din casă. Mai departe, într-un anume fel, timpul nostru s-a măsurat cam la fel. Ne raportam la cuvinte scrise despre existența altora, iar de fiecare dată când ne întâlneam rămâneau multe neterminate. Amânam pentru o dată necunoscută, detalii care suportau amânare.
Mi-a reproșat Nicu Tița că nu scriu mai mult, că nu le strâng pe toate între două coperte, într-o carte. Îi dam de fiecare dată dreptate, cum i-aș da și astăzi dacă am vorbi despre una, despre alta…
Vestea morții sale, sincer, nu m-a surprins atât de mult. Șiam de boala pe care Nicolae Tița, fondatorul săptămânalului Santinela, o ducea cu demnitate, într-o împăcare aproape istorică dintre om și iminentul punct de final. Numai că, așa cum facem de fiecare dată când e vorba de cineva drag, credem într-o minine, într-o revenire spectaculoasă. N-a fost așa! Vestea despărțirii sale de acest pământ a venit de la un bun prieten. Aș fi vrut s-o infirm din mai multe surse, dar nu a mai fost nevoie. În tăvălugul informațional în care ne ducem existența, nu e nicio șansă să nu vezi puterea de circulație a informației. Asta s-a întâmplat pe 5 ianuarie 2015, cu puțin după prânz.
Pentru despărțiri nu suntem niciodată pregătiți. E un instinct al amânării dat, poate, și de faptul că înțelegem prea târziu durata scurtă a trecerii noastre pe pământ. Pentru a nu mai da autoritate și răutate acestui interval dintre naștere și moarte.
Nicolae Tița va rămâne în mintea acelor care au împărtășit aceleași valori profesionale, ca un excentric al modului de a înțelege și a face presă. S-a luptat, de multe ori, de unul singur, cu oameni, stări și atitudini, chiar dacă era deplin conștient de inegalitatea bătăliei purtate. Nu l-a interesat victoria, ci doar competiția în sine.
E greu, e dificil să scrii, așa, ca pentru ultima oară, despre un om și patimile sale. Ți se pare nedrept să faci asta. Crezi că lumea e prost făcută, dar până acum, nimeni nu a spus că este bine făcută. Poate că e din toate, poate că așa e dat să fie, într-o limită de mijloc, fără o cale de atac, care să ducă adevărul într-un sens sau altul.
Încerc să-mi amintesc când am vorbit ultima oară, să-mi reproșez că nu am făcut-o mai des în ultimul timp. Nu mai e nimic de reparat. Pe undeva, pe la un sfârșit de toamnă, când absent de la tumultul existenței celor care cred că sunt rude de tată cu veșnicia, Nicolae Tița, pe tema discuției despre viitorul primar al Slatinei a pus punct unei conversații cu o replică aparte, invocându-i și pe slătineni în această ecuație, ca pe acei oameni de care partidele nu țin seamă. Asta, contează acum mai puțin…
Nicolae Tița nu mai este. A plecat ceilalți colegi de breraslă, ajunși pe țărmul mării liniștite. Nu-i enumăr pentru ca, din greșeală, să nu uit pe cineva. Oricum, din presa asta post-decembristă de la Olt, cred că în cer a ajuns o întregă echipă redacțională. Iar, lista e deschisă. Până atunci, până la marea revedere, lui, celui care a fost Nicu Tița, parcă nu pot să-i spun decât: „Drum bun, Nicule!”
