Acasă Învățământ De luat aminte! Istorie şi moştenire culturală. Spiru C. Haret (1851-1912)...

De luat aminte! Istorie şi moştenire culturală. Spiru C. Haret (1851-1912) – de la tradiţie la inovaţie

283

Prin intermediul profesorului Ion Ceauşu, un colaborator care ne onorează paginile Ziarului de Olt, am primit la redacţie, o excelentă abordare vizavi de cel care a fost Spiru Haret, fondatorul şcolii moderne româneşti. Autorul acestei cronici este excelenţa sa, profesor Paul Grigoriu, consultant la Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu” Bucureşti, un apropiat al olteanului nostru, profesorul Ceauşu. Sub forma unui protest faţă de ce înseamnă educaţia românească de astăzi vă invităm la o lectură liberă faţă de ce a fost şi ce ar trebui să fie…

Spre sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, s-a impus în cultura românească şi Spiru C. Haret, personalitate ce îndeamnă continuu la reflecţii şi interpretări. Plasarea ctivităţii lui teoretice şi practice în contextul acelor ani, cât şi semnificaţiile lor peste timp consider că fiecare generaţie trebuie să o întreprindă. Concluziile la care ajung nu pot fi definitive. Aşa cum era normal, Haret a parcurs etape ale unei evoluţii intelectuale, centre ale cunoştinţelor cu aspiraţii spre tradiţii şi înnoiri deschise culturii naţionale, în fazele ei premodernă şi modernă.

Rămas fără părinţi la 14 ani, a înfruntat greutăţile vieţii, parcurgând învăţământul din ţară şi de peste hotare, obţinând burse prin concurs. Cu libertatea de acţiune şi de autodefinire a personalităţii sale, s-a specializat la Paris, printr-un doctorat referitor la instabilităţile sistemelor planetare, descoperirea lui Haret fiind şi azi citată ca punct de plecare în cercetarea mecanicii cereşti, a fost primul român doctoratul la Sorbona. Întors în ţară, a predat în învăţământul superior, fiind cooptat şi în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în calitate de inspector general al şcolilor, ulterior – secretar general, iar în trei perioade, cu întreruperi, a condus acest minister, în guvernele liberale.

La sate, a cunoscut un provincialism cultural deplorabil; parte însemnată populaţiei intrasporadic în atenţia „mass-mediei” în perioadele electorale sau în momente de convulsii sociale, cum au fost cele de la 1888, 1894 şi 1907. Spiru Haret a ştiut să aşeze peste petele gri ale ţării relaţii pragmatice. Adeptul conexiunii dintre tradiţionalismul ortodox şi şcoala modernă, a cunoscut istoria pedagogiei universale din lucrări traduse, adaptate şi publicate la Ploieştişi Bucureşti de profesorii Ioan P. Eliade şi Vasile Borgovan.

Ca simbol identiatar faţă de dominaţia străină, Petru Pipoş edita, la Arad, un tratat de pedagogie generală, confirmând, fără reţineri, sensurile româneşti ale valorilor individuale. Voluntare inovaţii cultural-educative s-au manifestat şi în alte zone istorice româneşti aflate vremelnic sub dominaţie străină. Aşa, pildă, la Sibiu, tânărul inspector al „şcoalelor româneşti” Onisifor Ghibu, la propunera ministrului Haret, pregătea studiul critic în Chestiunea manualelor în şcoalele nostre secundare.

În Bucovina – rămasă sub autoritatea Austriei, după 1867- , discursul educativ se axa pe bunul mers al şcolilor româneşti, menţinerea conştiinţei naţionale şi a drepturilor etnice. Aici, Silvestru Morariu-Andrievici – preot ortodox, consilier, apoi mitropolit – a îmbogăţit literatura didactică, publicând în româneşte primele manuale de limba-română şi religie. În structura cărţilor şcolare, autorul folosea cerinţele pedagogilor Cornenius şi Pestalozzi. Cu o cultură în spirit illuminist, adresa un protest germanizării şi bisericii catolice din Bucovina românească, susţinea tradiţiile strămoşeşti, folosirea limbii române în şcoală şi biserică.

În străvechiul pământ românesc dintre Prut şi Nistru, rusificarea forţată s-a manifestat şi în învăţământ. Spre sfârşitul secolului a XIX-lea, nu s-au mai tipărit cărţi cu alfabet latin, iar şcolile româneşti erau interzise. Împotriva desnaţionalizării, o formă de protest a fost şi editarea unor cărţi cu alfabet latin amestecat cu cel slavon. La o asemenea acţiune riscantă s-a asociat şi arhimandritul Gurie (Gheorghe) Grosu care, la Chişinău, a publicat o „bucoavnă” (abecedar) şi o carte de citire cu adnotări gramaticale ale limbii române. În prefaţa bucoavnei se subliniau greutăţile elevilor în utilizarea manualelor lipsite de principii pedagocice. Ambele cărţi au fost interzise, iar autorul, din „motive politice” a fost exilat.

Ritmul emancipării românilor din ambele provincii era cunoscut în Vechiul Regat. Românii din aceste zone activau în Academia Română, participau la sărbători ori ca turişti; se formau biblioteci, se acordau burse şi premii. Contactele economice, culturale, ştiinţifice şi teologice erau cunoscute de Spiru Haret, iniţiat în acest domeniu încă din timpul liceului. Reeveluarea lor de largă vizibilitate cultural-politică la academicianul Haret şi prin asemănarea unor opinii anterioare exprimate de enciclopedistul francez J. J. Rousseau, urmate de cunoaşterea şi aprecierea experimentelor practice ale sociologului elveţian J. H. Pestalozzi. În „ţară” se stabiliseră elite româneşti venite din părţile noastre stăpânite încă de state vecine. Crezul intelectual al românilor şi importantul lor efort în sensul modernizării s-a afirmat şi prin găsirea căilor de reformare structurală a vieţii sociale.

În răstimpul anilor 1883-1912, Spiru Haret a desfăşurat acţiuni sociale cuprinzând, succesiv, economia, şcoala şi cultura – cu privire specială la viaţa rurală. Depăşind, în unele domenii, concepţiile iluministe şi semănătoreşti, el aprecia curentul poporanist, atras şi de ideile lui C. Stere şi V. G. Morţun, care nu cultivau idealizarea trecutului şi promovau reforme în interesul ţărănimii.

Aşa cum mărturisea însuşi Haret, la o asemenea operă umanitară el nu a fost sprijinit de oameni politici, învăţători, profesori, scriitori, artişti, precum şi de alte categorii profesionale atrase de perspectivele unei ţări în drum spre înnoire. Se simţea lipsa unor forţe sociale bine conturate, atât la sate, cât şi la oraşe. Dinamica economică dădea naştere mai mult la improvizaţii mediocre, lipsite de coerenţă internă, iar oferta sociologică era un fel de formă impusă. Specifică României era existenţa pseudoburgheziei şi a pseudotehnocraţiei. Puterea politică, divizată, nu putea mobiliza energiile necesare, iar ritmul tatonărilor, indeciziilor şi diverselor frământări ameninţau normalitatea şi însuşi fundamentul social. În aceste condiţii, Spiru Haret era liderul spiritual şi atrăgea puţinele valori umane existente.

Sprijinit de specialişti în domeniul legislaţiei, sociologul Haret a propus legislativului texte noi, bazate pe legislaţia înaintaşilor şi folosind grile clare de control. Uneori, discuţiile parlamentare depăşeau obiectivitatea fiind influenţate de interesele grupurilor conservatoare – fapt repetat şi de liberali când erau în opoziţie. Nu de puţine ori, unele proiecte nu erau avitate favorabil. Legislaţia aprobată cuprinde învăţământul, cultura civică şi economia rurală. Au fost înregistrate performanţe în corectarea învăţământului de toate gradele (grădiniţe, şcoli primare, gimnazii, licee, şcoli profesionale şi universităţi). În acest domeniu, s-a renunţat la unele organizări tradiţionale în favoarea experimentării, cu variante apropiate de cerinţele prezentului.

O soluţie pentru punerea de acord a pregătirii profesionale cu nevoile societăţii şi-a găsitrezolvarea prin Legea învăţământului secundar şi superior. Depăşite de realităţile socioculturale, vechile şcoli normale superioare au fost înlocuite cu seminariile pedagogice de pe lângă cele două universităţi din Iaşi şi Bucureşti. Timp de aproape o jumătate de veac, aceste instituţii au pregătit, teoretic şi practic, corpul didactic liceal şi universitar. Ele au consolidat interdependenţa dintre scopurile instructive şi cele educative.

O nouă tentativă de aplicare a doctrinelor moderne, atât în conţinutul învăţămâtului, cât şi în cadrul metodologic didactic, a fost înfiinţarea Muzeului pedagogic şi colecţiei Biblioteca pedagogică, ambele sub egida Casei Şcoalelor.

O problematică determinantă de logică şi evoluţia fiecărui obiect de învăţământ a condus la atitudini critice despre manuale şi metodica predării pe specialităţi. În identificarea opiniilor critice s-au ivit şi atitudini subiective, mitizare şi chiar naivitate – aspecte întâlnite, de alfel, şi în zilele noastre. Referindu-se la „epoca Haret”, de reţinut sunt referatele critice întocmite de academicianul Titu Maiorescu, format în spaţiul exigenţelor germane. Referatele erau solicitate de Academia Română, în vederea acordării de premii. A rămas emblematică respingerea unei cărţi didactice redactată de un apreciat colaborator al lui Spiru Haret, institutorul Gh. N. Costescu. Opiniile negative erau convingătoare: „…stil încărcat, fraze declarative, amănunte nesemnificative…, citate banale din autori modeşti…; cartea promovează preseudoeducaţia şi semicultura”. Desigur, ideile noi în expunerea textului didactic presupuneau modalităţi superioare faţă de cerinţele vechi ale literaturii didactice, în care predomină memorizarea. Noul demers critic antrena nume cunoscute precum: Nicolae Iorga, I. Bogdan, Al. Vlahuţă, I. Nădejde, Gr. Tocilescu, I. Slavici, cât şi periodicele: „Convorbiri literare”, „Convorbiri didactice”, „Contemporanul”, „Şcoala modernă”. Subiectivismul s-a menţinut şi prin unele exagerări şi expresii neacademice, adresate, în special, autorilor „romantici”, consideraţi depăşiţi.

Receptivi la cerinţele contemporane, Spiru Haret a organizat o comisie centrală, cu subdiviziuni în mai multe secţii pe specialităţi, care aprobau sau respingeau cărţile şcolare, potrivit unor cerinţe stabilite anterior. Noile programe, manuale, planuri de învăţământ şi metodici au afirmat statutul ştiinţific al pedagogiei didactice.

Gestionând reforma educaţiei, profesorul universitar Spiru Haret – adversar declarat al diletantismului, compilaţiilor şi plagiatelor – a publicat originale manuale de matematică, adresate învăţământului preuniversitar.

Altfel spus, dincolo de unele defecte umane, spiritul critic în cultura românească – după cum aprecia odinioară Garabet Ibrăileanu – a călăuzit, în mod firesc, la creşterea valenţelor ştiinţifice româneşti. Casa Şcoalelor şi-a diversificat atribuţiile de la constucţiile şcolare la editarea literaturii didactice şi a materialelor auxiliare.

Cu un comportament democratic, în limitele vremii, Spiru C. Haret a conceput în stil propriu activitatea corpului didactic în aplicarea, la sate, a teoriilor sale sociale şi politice, expuse în Mecanica socială, Chestia ţărănească, În chestia ţărănească şi în Învăţătorii şi politica. De fapt, totul era un mecenat cultural, cuprinzând economia, învăţământul, bibliotecile populare, cercurile culturale, cantinele şcolare, băncile populare şi obştile săteşti – ultimele două concepute în spirit cooperatist. Apropierea învăţătorilor de nevoile sătenilor – mulţi analfabeţi sau semianalfabeţi – s-a transformat într-un clasic apostolat extraşcolar, format şi bine justificat pentru menţinerea funcţionabilităţii administrativ-culturale a instituţiilor create de Spiru Haret.

Cunoaşterea măsurilor haretiene se difuza prin noile legi, decizii, regulamente, dispoziţii, circulare şi programe. Într-o astfel de configurare nouă, o mobilitate culturală critică se manifesta la conferinţe şi congrese. Viziunea sociologică a lui Spiru Haret pentru ridicarea ţărănimii la o viaţă demnă cuprindea şi răspândirea cunoştinţelor practice cu sprijinul presei. Pe frontispiciul unor periodice, printre fondatori era şi animatorul cultural Spiru Haret. El s-a interesat direct, în stil carismatic, de apariţia revistelor: „Albina”, „Semânătorul”, „Biserica Ortodoxă Rămână” şi „Liga Deşteptarea” – organ de presă al societăţii cu acelaşi nume.

Doctrina culturală şi politică a profesorului Haret a fost promovată printr-un jurnalism de calitate, întotdeauna bazat pe onestitate şi relatarea situaţiei concrete. Verticalitatea sa morală o găsim în articole publicate, în cei peste treizeci de ani de activitate, în „Revista generală a învăţământului”, „Convorbiri didactice”, „Biserica Ortodoxă Română”, „Voinţa naţională”, „Analele Academiei Române” şi „Dezbaterile parlamentare”. La Haret, evoluţia spiritului său constructiv avea conotaţii academice critice şi în rapoarte, răspunsuri la interpelări, discursuri, proiecte de legi, expuneri de motive la proiectele de legi. Consecvenţa unor idealuri moral-politice cu valori universale l-a însoţit prin scrieri şi activităţi umane. Solidaritatea a fost unul dintre cuvintele –cheie ale lui Haret şi ale colaboratorilor săi.

Cu dăruire, competenţă şi probitate ştiinţifică, cercetătorul-academician Spiru Haret a prezentat idei novatoare sub cupola Academiei Române. Activităţile sale de ministru şi om politic l-au împiedicat să-şi continue înclinaţiile spre informare, documentare şi studii de specialitate.

Numele lui Spiru Haret a rămas în istoria culturii româneşti prin împliniri în sfera culturalizării celor mulţi. Aşam bunăoară, numeroşi reprezentanţi ai literelor şi artelor au fost cointeresaţi să elaboreze manuale, cărţi literare, istorice, geografice, religioase, folclorice, muzicale şi pentru teatrul sătesc. Inspectorii culturali au înviorat activităţile cercurilor culturale, bibliotecilor, caselor memoriale şi ale colecţiilor „Biblioteca pentru toţi”, „Biblioteca pentru popularizarea ştiinţei” şi „Biblioteca Societăţii Steaua”.

Adevărat patriot, ministrul Haret s-a implicat direct în comemorarea marilor evenimente naţionale, în conservarea şi restaurarea monumentelor publice. A luat măsuri cu privire la orbanizarea excursiilor şi cursurilor pentru adulţi, în scopul cunoaşterii ţării, inclusiv a provinciilor româneşti încă neunite cu „Ţara”. În susţinerea organizării Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, Haret propunea renunţarea la luptele politice interne şi canalizarea către scopul împlinirii unităţii naţionale. O etapă din istoria noastră s-a încheiat în 1918, iar Spiru Haret rămâne un mentor stimulativ în descoperirea modalităţilor de realizare a unor contacte cât mai utile cu societatea în eforturile de a trăi mai bine.

Sărbătorit la pensionare pe 12 decembrie 1911, Spiru C. Haret a primit în dar volumul „Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale”, cuprinzând, în cele o mie două sute douăzeci de pagini, omagii adresate sărbătoritului, inclusiv principalele sale împliniri.

Statornic în convingeri culturale şi politice, ferm şi intransigent în respectarea valorilor în care credea şi pentru care lupta, Haret, după pensionarea pe care o solicitase, a fondat asociaţia „Liga Deşteptare”, care, unind nemulţumiţii de la sate şi oraşe, se putea transforma într-un partid politic de nuanţă social-democratică. Iniţiatorul s-a oprit la mijlocul drumului, cu bună ştiinţă, pentru toată viaţa, în gruparea de stânga care, îmbrăcând forme complexe, susţinea, printre altele, şi ridicarea nivelului cultural, civic şi economic al ţărănimii. La mişcare au aderat şi intelectuali, foşti socialişti. Asemenea mişcare paşnică, susţinută nemijlocit de Haret, a întărit perenitatea „haretismului”. Lipsa coagulării participanţilor la asociaţie a dus la efemera ei existenţă, similară unor obşti săteşti din perioadele când Haret nu era ministru. Încă din 1907, Spiru Haret era considerat „instigator” şi „necugetat”, chiar de colegii de partid. Dar, tot ce a înfăptuit cărturarul Haret a corespuns realităţii, devenind constanta oricărei ecuaţii politice.

Manifestările unei grave afecţiuni, împotriva căreia nu a intervenit la timp, i-au măcinat rezistenţa; operaţia împotriva unui cancer intestinal a fost zadarnică (17 decembrie 1912). Funerariile naţionale au fost pe măsura faptelor sale.

O radiografie biografică include recunoştinţa şi preţuirea posterităţii. Spiru Haret a fost onorat cu plachete, ordine, medalii, diplome, busturi şi atribuirea numelui său unor instituţii. Pentru merite deosebite, Uniunea InternaţionalăAstronomică a dat numele său unui crater de pe partea invizibilă de pe Pământ a Lunii. Admiratorii au dat publicităţii unsprezece volume cuprinzând, pe tematici, viaţa şi activitatea acestui om de ştiinţă, pedagog, autodidact, sociolog, filosof, metafizic, om politic şi profesor. Crezul intelectual al elitelor româneşti şi impreionantul lor efort, în sensul modernizării teoretice, s-a concretizat şi prin redactarea unor monografii dedicate memoriei haretiene.

O probitate ştiinţifică rar întâlnită în istoria bibliografiei româneşti găsim în „Biobibliografia Spiru C. Haret. 1851-1912”, din 2005. La 21 decembrie 1912, Nicolae Iorga sesiza cum existenţa atestată istoric a lui Haret s-a împletit cu evoluţia societăţii româneşti: „Dintre noi pleacă azi un călător foarte obosit – mărturisea portretistul -; … acest om de bine, care a trăit pentru dreptul şi suferinţa altora, se va mângâia în lumea cea nouă şi va înţelege că oboselile care acuma au încetat pentru dânsul n-au fost în zadar”.

Opera lui Haret, cu împliniri şi deziderate, poate fi considerată sfârşitul epocii postmoderne şi postbelice. Noile generaţii din România Mare, într-o configurare nouă, au început schimbări legislative, economice şi cultural-politice, prin sincronizări cu modernizarea occidentală. Bagajul cultural-ideologic al democraţiei noastre interbelice cuprindea şi noile curente denumite sociologism, legionarism şi carlism. Tradiţionalismul haretian, creat din lăuntrul nostru, cu cerinţe prezente şi viitoare, a beneficiat de adaptări la noile cerinţe, în special în guvernările liberale, din care făcea parte şi ministrul dr. C. Angelescu. Virtuţile intelectuale academice de atunci, cu plusuri şi minusuri, încă sunt analizate subiectiv şi sporadic. Ne obligă dreptul de păstrare a memoriei şi la recunoaşterea postumă pe care o datorăm generaţiilor trecute.

Azi, nu de puţine ori, se manifestă lipsa performanţei şi credibilităţii. Se impun decizii radicale, care să revitalizeze forţele politice şi civice. Dezinteresul faţă de trecut, nu o dată remarcat, influentează negativ mentalitatea actuală. Astfel dispar şi părţi din istoria cunoaşterii umane. Reluarea cu tenacitate a tuturor formelor de implicare socială exclude intoleranţa, deosebirile etnice şi orice forme antidemocrate. În ultima vreme, în sfera gândirii europene se insistă, cu bună credinţă asupra găsirii unui echilibru între drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti de supunere în faţa legislaţiei care apără ordinea socială. Viitorul ne rezervă surprize şi în privinţa globalizării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here