„Priveam la Boaba de Fasole care ne făcea – pe mine și pe coautorul meu – când foarte lungi și subțiri, când foarte mici și grași, în funcţie de cum ne mișcam.
– Domnule profesor, fiindcă nu ne poate îndruma nimeni, mergem la întâmplare pe bulevarde, filmăm și fotografiem ce e mai frumos, mergem să mâncăm ceva și poate bem și o bere.
Să avem grijă să nu ne pierdem unul de celălalt în aglomeraţia asta, că Boaba de Fasole o găsim oricum.
– Privește la toţi acești zgârie-nori, am zis eu. Nu e unul în care să nu fie în vârf, drapelul Statelor Unite. Uite că au drapelul și pe la balcoane. Americanii ăștia sunt foarte mândri de țara lor, pe când Ia noi sunt români, cărora ajunși în străinătate, le e rușine a-și recunoaște naționalitatea. Și, culmea, pe americani nu-i acuză nimeni de ultra-naţionalism!
Intrarăm prin magazine, unde curăţenia și eleganța erau la ele acasă, dar mai toate mărfurile erau de provenienţă chineză, mexicană etc, și mai nimic pe care să scrie „Made in USA”.
La un moment dat, în faţa noastră apăru un asiatic, care zâmbind, ne îmbie cu o tavă pe care erau așezate tarte cu ceva carne pe ele, spunând: „Sushi, sushi”. Știam ceva vag că sushi este un preparat dintr-un pește care dacă nu era bine tranșat, din „delicatesse” putea deveni otravă. Am luat o tartă, după care am intrat prin ușa indicată de asiatic. Plătirăm la intrare câte opt dolari și ne-am ales trei – patru feluri de mâncare și fructe, din cele peste cincizeci de feluri expuse. Am aflat că se poate sta până seara și mânca pe săturate, dar nimeni nu-și putea permite acest lucru, că deh, aici timpul înseamnă efectiv bani.
Bere sau vin se putea consuma numai la bar sau la restaurante, doar dacă serveai masa, care presupunea niște preţuri prohibitive pentru buzunarele noastre. Dacă deschideai o sticlă de bere și mergeai cu ea pe stradă, chiar dacă nu ai gustat-o, riscai să fii arestat de primul polițist ieșit în cale.
Pe la șase am ajuns la hotel și pretextând oboseala, am refuzat invitaţia de a merge acasă la tizul meu. Intrând în restaurantul de la parterul hotelului, unde am comandat – și plătit – două porţii de pizza și două beri, i-am spus lui Valerian:
– A invita este o problemă de risc, a accepta este o problemă de bun-simţ.
A doua zi fiind dumincă, l-am rugat pe concitadinul nostru – de-acum cetățean american cu acte în regulă – să ne ducă la biserica ortodoxă română „Sfânta Maria”.
Slujba la care am asistat a fost frumoasă și convingătoare, poate cu ceva mai mult fast decât cele de pe la noi.
Preoţii de aici sunt mult mai seyeri cu ei, în ceea ce privește credința și mai ales moralitatea, cu atât mai mult cu cât ei trăiesc numai din donațiile enoriașilor. Și dacă la noi circulă vorba de duh, și nu fără motiv „Să faci ce zice popa și nu ce face popa”, acolo un păcat cât de mic, nici vorbă de un adulter sau afaceri cu enoriașii duce la pierzanie, având în vedere că acești
preoți nu au o retribuţie garantată de stat. Poate că unu dintre preoții de pe la noi, aici în America nu ar rezista nici trei luni…
După slujbă, preotul Ursache a avut amabilitatea de a ne prezenta pe noi și cartea noastră enoriașilor, asigurând cu grație de la început succesul acesteia.
Ca și la Washington, am fost asaltaţi cu întrebări și bineînţeles că cele cincisprezece seturi de cărți au fost insuficiente.
Seara dinaintea plecării 2 că deh, „Vine omul, stă o leacă, mai discută, dar și pleacă!” – s-a încheiat într-o atmosferă de o veselie ieșită din comun, vinurile franțuzești, spaniole și americane, laolaltă cu nesfârșitele fripturi la grătar, servite în curtea gazdei noastre, contribuind din plin la veselia generală.
Începură a curge amintiri hazlii, anecdote care se terminau cu îmbrăţișări, urări de sănătate și promisiuni de revedere în țară. Știind că a doua zi aveam îmbarcarea la ora nouă și că nu
făcusem bagajele, am vrut să dau semnalul de plecare, adresându-mă cu expresia „Bă, băieţi, bă”, dar nefiind atent la exprimare am nimerit „Bă, lăieţi, bă”, ceea ce a dus la continuarea distracţiei cu și mai mare intensitate.
New York
New York-ul este un oraș al marilor contraste. Nu știu de ce, privind retrospectiv la ce am văzut în cele șase zile petrecute acolo, îmi revin obsesiv în memorie versurile lui Adrian Păunescu:
„Pe pământ avem de toate
Și mai bune, şi mai rele […]
Genii mari și frunţi tembele
Și noroi şi stele”
Și cum, Doamne – iartă-mă, să nu gândesc astfel, de vreme ce am fost la Statuia Libertăţii, am filmat grupul statuar „Columbus”, m-am plimbat prin renumitul Central Park, ca după aceea să merg în Pen Station, staţie terminus a trenurilor pentru navetiști, în același timp autogară pentru autobuzele ce asigurau transportul – de obicei al muncitorilor de toate felurile și în toate direcţiile – precum și stație de metrou pentru marea metropolă a Americii.
Era alcătuită din tot felul de coridoare sordide, strâmte și mai ales prost luminate, mustind de mizerie, dominată până la insuportabil de amestecul de zgomote specifice autobuzelor, locomotivelor și metrourilor.
Deloc surprinzător pentru acel decor, din loc în loc vedeai câte un drogat, de obicei negru, dormind pur şi simplu pe câte o cutie poştală.
