Mi-e greu să spun că sunt un creştin aprioric, unul care ia de-a gata cutumele creştinismului. Amprenta unei şcoli săvârşite în perioada de dinainte de 1989, atunci când actualii profesori de religie combăteau tot ceea ce înseamnă Dumnezeu şi cei din preajma sa, a modelat un individ, care, fără să fi avut atunci posibilitatea cunoaşterii alternative, chiar a crezut în cele predate de unii dascăli, care, în vreo săptămână, au cotit-o de la marxism dialectic la fanatismul religios.
Însă, chiar şi aşa, în contextul celor de mai sus, nimic nu mă împiedică să iau în seamă şi faptul că, dincolo de limitele cunoaşterii umane, cineva are grijă să orânduiască mersul materiei vii şi a celei neînsufleţite.
Într-un fel, accept Dumnezeirea dintr-un respect care vine în memoria înaintaşilor mei, ai voştri chiar, care s-au consumat pe acest pământ, făcându-şi cu pioşenie semnul crucii. Însă, acceptând limitele valorii umane, consider că omul de azi, cel care va veni mâine în locul lui, nu are, deocamdată, căderea morală de a pune la îndoială jertfa divină, atâta timp cât posibilităţile cunoaşterii noastre încep într-un punct determinat şi se termină la marginea unei lumi bine definite.
De aceea, exemplul celui care a acceptat suferinţa pe o cruce trebuie să ne ţină trezi, căci, de vreo două mii de ani încoace, alt exemplu de sacrificiu nu s-a mai petrecut într-un asemenea mod. Într-un fel anume, sărbătoarea Paştelui, acest festin culinar, aşa cum o înţelege omul modern, este semnul care ni se arată pentru a înţelege de unde începem, până unde mergem, şi cum trebuie să marcăm trecerea noastră printr-o lume pe care atunci când nu o înţelegem, ne mulţumim să ne-o explicăm aşa cum ne convine nouă.
Dar, din păcate, după mai bine de două mii şi ceva de exemple, de posibilităţi de întoarcere spre noi, refuzăm, cu toţii, parcă legaţi la ochi de o năframă blestemată, să înţelegem că jertfa este o parte din rostul existenţei noastre. De aceea, de la răstignirea primordială, şi până la ziua de astăzi, nu am făcut decât să căutăm lucruri, esenţe fără formă, fără fond. Orbiţi de vremelnicele tentaţii ale clipei, măcinaţi de ambiţiile atâtor ere istorice, care s-au succedat din presupusa zi, când Mântuitorul Cel acceptat, Cel renegat, fugim spre a nu pricepe rostul şi sensul unei vieţi despre care, cu toţii spunem că ne aparţine, fără a ştii, fără a vrea să aflăm de la cine, şi de ce ne-a fost dată.
Săvârşim, acum, în aprilie, o dată cu venirea unei primăveri care ne minte de vreo lună încoace că va sosi şi la noi, încă o încercare de a afla simplitatea unei treceri pe care doar noi, oamenii, în trufia noastră, o complicăm încât stârnim ironia divină.
Nu ştiu dacă a existat Iisus, dar nici nu înţeleg neapărat rostul acestei întrebări, atâta timp cât avem exemplul unuia care a înţeles, fără să ceară nimic în schimb, să se urce de bună-voie pe o cruce, pentru a ne arăta că acolo unde există jertfă, există şi speranţa că nimic nu este pierdut.
Dar, după mai bine de două mii de ani, scurt şi aproape degeaba, avem acum o nouă şansă de a o lua de la capăt. Singura problemă este dacă vrem cu adevărat să înţelegem că cineva este oricând dispus să se sacrifice, fără să ceară nimic la schimb. Abia după, nu vor mai curge lacrimi de durere şi deznădejde, iar în acest fel avem şansa să fim cu adevărat mai buni.
