Sunt feluri şi feluri de a-ţi scrie memoriile. Unii scriu câteva volume, alţii povestesc cu orele. Grigore Călin îşi prezintă memoriile îmbrăcate în elemente de versificaţie. Viaţa şi trăirile unui om se citesc mai bine în versuri, decât într-o proză obositoare. Poeziile sale sunt o invitaţie la dialog. Sinele nostru şi al poetului comunică.
Anotimpul sufletului lui Grigore Călin este expus în versurile care colorează cartea.
Volumul debutează cu o prefaţă semnată de criticul Margareţa Chiriţoiu, care vorbeşte despre autor ca despre un aspirant la nemurire, cel care luptă neîndârjit pentru a-şi construi creaţia prin Cuvânt. Tot criticul literar mai spune despre eul liric al autorului că scoate din om esenţa divină.
Scriitoarea Florentina Savu spune, într-un text de la incipitul cărţii, că volumul este de o frumuseţe şi o sensibilitate cuceritoare.
Grigore Călin s-a născut la 10 martie 1948, în comuna Văleni. Deşi medic veterinar, poetul a avut şi un condei format, lucrând în presa locală, iar în prezent are opt volume de poezii publicate.
Eu trebuia
Eu trebuia să mă numesc copac,
Să îmi rotesc coroana după Soare
Şi-n strop de rouă raza s-o desfac
Când noaptea-ncet și pe furiș dispare.
Atât voiam, ca cerul să m-atingă
Cu-atâtea mii de raze impubere
Şi stele de mătase să mă ningă
Cu bucurii ascunse în tăcere.
Au fost prin timp potop și vijelii
Și multe crengi au sărutat pământul,
Dar m-am scăldat mereu în bucurii
Cu toți ce-au stat la umbra mea cu gândul.
Eu trebuia copac să mă numesc,
E bine și acum la ceas târziu,
Când din tulpina mea lăstarii cresc
Mai viguroși și fără griji să-i ştiu.
Din cei lăstari ce-a dat tulpina mea,
Ce caută trecutul prin grădină,
Din poama lor toți cei ce vor gusta
Vor fi şi ei ca mine, o Lumină!
Sufletul
Mă duc spre ţărmul care nu are port la maluri,
Decât o întrebare ce spumegă pe valuri.
De ce mă sui pe valul înconjurat de-o chingă,
Când eu aștept Vasalul, iubirea să n-o stingă!
De ce mă duce vântul spre margini de pustiu,
Când nu mă-mpac cu gândul pe care Stea să fiu!
De ce mă duce valul la țărmuri ce nu sunt,
Când sufletul… sărmanul, e toamnă şi Cuvânt!
De-atâta timp
De-atâta timp se moare-n astă lume,
Dar omenirea nu se mai termină,
Iar noi sfârșim pentru c-avem un nume
Şi dăruim spre Cer câte-o Lumină.
De-atâta timp o clipă nu dispare,
E clipa când pe lume am intrat
Şi Domnul pentru noi încă o are
Ca să ne-o dea ca cheie la plecat.
De-atâta timp se moare pe-ntrecute,
Nu va mai fi nici loc pe-acest Pământ,
Dar Domnul are locuri neştiute
Pentru toți ce-n viaţă nu mai sunt.
Nerăbdători, de ce am vrea să vină
Un nesfârșit, necunoscut de noi,
Când drumurile noastre spre Lumină
Nu vor fi niciodată înapoi!
