Au trecut fix 100 de ani de la acel mijloc de noiembrie din 1916. Armata Română distruge Podul Olt pentru pentru a nu-i lăsa pe germani să intre în Slatina. Povestea primului pod stabil începe în anul 1845, când s-a construit primul astfel de pod. Până atunci, oamenii vremii apelau la poduri mobile, plutitoare. Costul total a fost de 4.000 de galbeni, iar taxa de trecere era stabilita de Sfatul Popular al târgului Slatina. Acest lucru s-a petrecut sub domnia lui Gheorghe Bibescu (care a domnit între anii 1842-1848). La inaugurarea de Sfânta Marie Mică din anul 1847, vine înşuşi Bibescu, cu soţia sa Maria. Bătrânii spun că petrecerea de la capul podului „a durat atât de mult, încât nimeni nu-şi aminteşte să se fi terminat”. Au fost ceremonii religioase la Catedrala Ionaşcu şi s-au bătut şi monede care să amintească de ziua inaugurării podului. Una dintre ele se află la Academia Română. Podul este luat „apele rele ale Oltului”. La 1888, se începe construcţia unui pod mare de fier, sub bagheta inginerului Nicolae Davidescu. Podul reprezintă doua încercare de punere în aplicare a arhitecturii fierului, după podul de la Cernavodă a lui Anghel Saligny. Podul măsura 400 de metri şi avea patru picioare de piatră cu bolte şi arcuri de fier. Costurile de construcţie s-au ridicat la suma de 3 milioane de lei, iar lucrările s-au finalizat în anul 1891. La mijlocul lunii noiembrie, trupele germane au vrut să treacă râul în dreptul satelor Curtişoara, Teslui, Colibaşi şi Moşteni, dar fără sorţ de izbândă. Eroii români nu au permis străinilor să invadeze şi le-au „frânt” drumul către Slatina. Cu toate astea, germanii au refăcut podul, ca daună de război. Mai mult structura metalică. Pentru că pilonii au rămas intacţi. Buna calitate a elementelor şi a lucrării este una foarte bună. Ei rezistă şi azi. Comuniştii s-au îngrijit de forma actuală a podului, pe care îl reabilitau ori de câte ori era nevoie. Din anul 1990, când singurul lucru care se schimbase era termenul „comunist” în „democrat”, nimeni nu a mai purtat grija podului. Singurele „peticeli” au fost făcute la găurile care mai apar în „podeaua” podului. Deşi reabilitarea lui s-a aflat pe agenda cu promisiuni a celor care îşi asumaseră acest lucru, fapta măreaţă nu s-a mai întâmplat. În ciuda intereselor obscure, a indolenţei, a lipsei de cultură şi respect, a celor în măsură să-l „bage în seamă”, podul e în picioare, bătrân, vulnerabil şi cu ceva rugină. PODUL OLT MERITĂ RESPECT!
