„DISPREȚUIȚI FIE CEI CE MERITĂ DISPREȚUL!”, spun profeții. Iar eu meritam disprețul. Frica se întovărășește cu bocancul, spun profeții. Iar mie îmi era frică. Era mai bine să te ascunzi în frivolitatea epigramei sau în simpla uitare. Dar eu nu uitam și nu aveam niciun motiv temeinic să mă arunc în război și să mă ridic împotriva lepădăturilor ca un adevărat apostol al Republicii.
Eram dezertorul care își sapă galeria în Republică, aidoma unei cârtițe. Asemeni mie, alte legiuni lipsite de minte, care, însă, la un moment dat vor ridica stindardul, înțelegând că cerurile nu se vor prăbuși. Și asta până mai ieri, când în prag adânc de primăvară am pus în scenă același spectacol mizantrop cu accente de eboșă, uneori.
Nu eu, în mod special, ci noi, la general, masculii alfa ai mediului politic local și așa trist și decrepit. Fără a avea o minimă intenție în a celebra primăvara sau eternul feminin hoarda s-a înarmat cu garoafa proletară și a pornit…
A confiscat fără remușcare sau urmă de regret semnificația unei zile. Și asta se întâmplă o dată la patru ani, sau aiurea, când își aduc aminte cu un scop. Iar scopul nu poate fi decât capital politic, în calculul meschin al minții lor strâmbe.
Se dovedește încă o dată… pentru aceeași mioritici, trecutul a devenit revenant. Refuză sau nu înțeleg absolut nimic din univers… Femeia este un miracol împlinit… De la geneza fiecărui timp îi corespunde o poveste de iubire. Paul et Virginie – Daphnis et Chloé…
Nu o înțeleg… Mai mult, în exprimările lor atavice confiscă, printr-un exercițiu de imagine bine ticluit absența auditoriului. Sau asta încearcă, căci realitatea-i alta, circumscrisă de un ireal devastator pentru domniile lor. Căci, pentru ei, afișarea țanțoșă cu floarea la butonieră contează…
Amintirile sunt felul meu de a uita. Trebuie să fie! Pentru ea, memoria este umbra urii. Memoria ei e nedreaptă, pentru că nu poate fi dreaptă – adică indulgentă – decât cu ea. Pentru sanitatea nației, acești emanați de toate coloraturile și toate facturile nu ar mai trebui să ne populeze. Dar asta este din alt film, cu toate că suntem în 2016.
Eu nu am de gând să-i reciclez sau cel puțin să-i tratez cu condescendență! Dacă nu ai ști că provizoratul este starea cu cea mai îndelungată speranță de viață în politica românească și dacă nu ai fi sigur că în aceeași politică este cel mai ușor de prezis impredictibilul, atunci te-ai mira. Sau, cumva, te-ai întreba dacă peisajul e bântuit de ceva vreme de o fantomă care, la anumite ore din zi și din noapte, ia chipul..
PS. „Adevăr, crudul adevăr”. (Danton)
Horia Răduinea
Slatina – Olt
