„GENIUL CARPAȚILOR”

 

Este o carte scrisă de un redutabil istoric polonez, în care ne înfățișază ascensiunea și prăbușirea CELUI care astăzi, dacă nu era acel fatidic 25 decembrie 1989, poate ar fi împlinit vârsta de 98 de ani.

 

Am să mă refer, în rândurile următoare, la EL, cu îndemnul către cititori, să reflecteze cu seriozitate la cele relatate și întâmplate, întrucât ele sunt importante în ceea ce privește ISTORIA NAȚIONALĂ și ne obligă să ne întrebăm dacă schimbările din 1989 se vor dovedi benefice pentru popor.

În toată perioada când s-a aflat la conducerea partidului și țării, EL era considerat un EVENIMENT pentru ceilalți conducători din CENTRUL și ESTUL EUROPEI, astfel că ROMÂNIA era o EXCEPȚIE în blocul sovietiv. Această imagine generală conține multe elemente concrete și tocmai din această cauză, în 1989, spre deosebiore de omologii săi din celelalte țări, n-a „acceptat” a fi „pensionar de lux” și a sfârșit împușcat de noua putere.

În esență, politica promovată de EL s-a deosebit de a celorlalți șefi de stat din țările socialiste prin LEGITIMAREA cu patru „argumente” de forță: NAȚIONALISMUL, ATITUDINEA ANTISOVIETICĂ, POLITICA EXTERNĂ TARE și DORINȚA DE PROGRES PENTRU ȚARĂ.

 

L-a început imediat după ce în martie 1965 ocupă funcția de prim-secretar (ulterior secretar general) al partidului, prin schimbarea numelui, atât al partidului cât și al țării, pentru a sublinia două lucruri:

MAI ÎNTÂI, considera încheierea etapei de construire a socialismului prin noua denumire a țării – REPUBLICA SOCIALISTĂ, iar ÎN AL DOILEA RÂND, trecerea la socialismul multilateral dezvoltat care să facă trecerea la construirea comunismului prin denumirea nouă de PCR.

Așa a început o nouă etapă în care sloganurile naționaliste se vor transforma într-o ideologie naționalistă care a prins la ROMÂNI care au acceptat întotdeauna importanța ideii naționale și unificarea care pur și simplu au „explodat” după DECLARAȚIA din APRILIE 1964, denumită, neoficial „DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ”.

În acest fel s-a constituit un puternic FENOMEN AL NAȚIONALISMULUI pe care EL l-a promovat și transformat cu forța, treptat-treptat, în politici cum ar fi:

 

Distanțându-se, încet, dar sigur și evident de politica Kremlinului. A știut să se folosească, cu abilitate, în această privință de argumente istorice puternice, existente încă din secolul al XIX-lea, cu trăsături antislave și antirusești.

S-a conturat, în acei ani, o asemenea CONCEPȚIE îmbogățită sistematic, cu „factori” foarte sensibili: anexarea BASARABIEI de către RUSIA, adaptarea alfabetului LATIN în PRINCIPATE, tendința de apropiere față de OCCIDENT, experiența păguboasă a alianței cu RUSIA în primul război mondial, când am pierdut tezaurul țării, căci nu l-au mai restituit, înțelegerea cu GERMANIA HITLERISTĂ, ocupându-ne din nou BASARABIA și BUCOVINA DE NORD, asuprirea stalinistă în prima parte a epocii DEJ etc.

Astfel, pe toată durata EPOCII SALE, propaganda antisovietică își găsea expresia în istorie, literatură, artă și atrăgea în special TINERETUL, STUDENȚIMEA care afla cu subiect și predicat, de exemplu: că BASARABIA era pământ românesc între PRUT și NISTRU, făcând trimiterea la PACTUL RIBENTROP-MOLOTOV etc, ceea ce, în celelalte țări socialiste era de neconceput și neacceptat.

Pe acest fond de „popularitate” s-a intensificat și o propagandă oficială antisovietică, ce s-a declanșat deschis, în 1968, prin înlăturarea „internaționalistului pro-sovietic” Alexandru Drăghici, șef al serviciilor de securitate.

Punctul culminant, ca un adevărat TRIUMF, cu subliniere explicită și clară a liniei antisovietice a fost 21 AUGUST 1968, când EL a fost singurul care a apărat „PRIMĂVARA DE LA PRAGA” ca o provocare directă și fără menajamente a KREMLINULUI.

Dintr-o dată, EL a devenit OMUL DE STAT REDUTABIL, recunoscut în toată LUMEA, ca începutul unei noi etape în carierea sa.

Iată cum NAȚIONALISMUL și POLITICA ANTISOVIETICĂ au condus la un al treilea element de foță în ROMÂNIA:

 

Mulți ani, EL a fost văzut alături de cei mai MARI LIDERI AI LUMII, întărindu-și astfel poziția și pe plan intern și pe plan internațional.

Încă din 1967, ROMÂNIA s-a manifestat pentru prima dată ca o țară cu adevărat „dizidentă” în blocul sovietic, ca urmare a două evenimente: Războiul de 6 zile și reglementarea relațiilor cu RFG și SUA.

În anul următor, 1968, vizita lui CHARLES DE GAULLE la BUCUREȘTI a însemnat un succes enorm pentru ROMÂNIA care în acest fel se apropie puternic de FRANȚA, iar EL a făcut o impresie bună pentru OCCIDENT.

Imaginea LUI și a ROMÂNIEI s-a îmbunătățit și mai mult când, în 1969, o delegație americană, condusă de PREȘEDINTELE NIXON a fost primită cu onoruri, în prezența a sute de mii de cetățeni. Dar, ATENȚIE, NIXON venea în ROMÂNIA ca să-l „roage” pe EL să „aranjeze” un dialog al SUA cu CHINA, după degradarea bruscă a relațiilor americano-sovietice, pe fondul războiului din VIETNAM.

După anii 1970 se produce o puternică deschidere către OCCIDENT, soldată cu atragerea de credite și achiziția de tehnologie. Vizitele care se fac în afară, de pildă cea de 9 zile din CHINA, în 1971, cea din SUA la care NIXON, în toastul său, aprecia că ROMÂNIA este una din puținele țări din lume care au „relații bune și cu SUA și cu URSS și cu CHINA”, ca și cele din America de Sud, Africa și Asia, ce s-au soldat cu tranzacții economice și comerciale benefice pentru ROMÂNIA.

Astfel, în 1974, această creștere a atins valoarea de 112%, iar creșterea exportului față de import era semnificativă.

 

După 1974, EL ca primul Președinte al țării, apărea ca șeful necontestat al statului, atât pentru țările din RĂSĂRIT, cât și pentru cele din APUS, tocmai pentru „echilibrul” ce-l asigurase între CHINA, URSS și SUA.

În 1978, brusc, EL primește o puternică lovitură prin fuga unui șef cu multe secrete referitoare la operațiile desfășurate de DIE/DGIE/CIE pe teritoriul american, astfel că credibilitatea politică a BUCUREȘTIULUI va scădea în permanență, iar ROMÂNIA încetează să mai fie tratată preferențial de țările occidentale.

Al patrulea pilon al strategiei LUI de legitimare era DORINȚA DE PROGRES ECONOMIC pentru țară. Așa se face că în primul deceniu al epocii SALE, nivelul de trai al poporului nu se deosebea de celelalte țări, ba chiar în multe privințe era mai ridicat – cum ar fi cumpărarea de bunuri de consum sau libertatea de a călători în afară, chiar în Occident.

După anii 1980, pe fondul crizei generale 1979-1981, începe căderea economică de proporții. Lipsa de pe piață a mărfurilor de piață ajunge o regulă, iar starea de spirit a populației se înrăutățește vizibil, provocând în acel deceniu tot mai multe „situații” care se îndreptau împotriva LUI, culminând cu cele din DECEMBRIE 1989.

 

AZI, se pune întrebarea: – Cum s-a creat această totală atmosferă de neîncredere în EL, care i-a adus pieirea?

RĂSPUNS: A făcut greșeli mari, iar cele mai mari au fost în economie.

 

În contextul puternicului cult al personalității, EL lua singur decizii care numai din punctul lui de vedere păreau raționale, crezând doar în justețea „liniei sale”. Nimeni nu a îndrăznit să-i spună că se înșală. Pot să spun acum că în acei ani, cei cu care am lucrat direct, sora LUI și cumnatul SĂU, în discuțiile „de substrat” pe care le aveam, deși cunoscători ai situației „de facto” recunoșteau că nici ei nu mai au acces la FRATE, din cauza, în principal „protecției asigurate” de CABINETUL 2.

Devenise nerealist și a rămas așa până în ultima clipă. Asta nu scutește eșaloanele doi și trei, care se limitau doar să execute ordinele SALE cu sentimentul că lor nu le revine nicio răspundere.

În contextul economic negativ, EL a continuat industrializarea forțată bazată pe o tehnologie invechită, ce a presupus costuri mari pe care le suporta populația, dacă avem în vedere faptul că multe din materiile prime erau importate la prețuri foarte mari.

„Inițiativa” cu consecințe grave a fost decizia de a achita integral datoria externă, luată în 1982, căci se exporta TOT ce era vandabil, inclusiv produse agro-alimentare.

 

După anul 1982 s-au introdus limitări drastice la consum, a fost redusă cantitatea de energie furnizată consumatorilor casnici, s-a elaborat chiar un program de alimentare rațională a populației etc.

Deși au crescut treptat salariile, veniturile reale scădeau an de an cu câteva procente, iar „aruncarea” în circulație a unui număr mare de bancnote a condus, implicit, la scăderea valorii leului.

Așa se face că răbdarea populației care aștepta reglementări „pozitive”, dar care nu veneau, se apropia de limitele insuportabilului. Au apărut numeroase „tensiuni sociale” și orice „fleac” putea declanșa EXPLOZIA, așa cum s-a și întâmplat dealtfel…