Miercuri, pe la prânz, inevitabilul s-a produs. Instanța de judecată l-a condamnat pe Dan Diaconescu la cinci ani și jumătate de închisoare cu executare. Pentru un șantaj, iată, dovedit, făcut de ziaristul Dan Diaconescu, impotriva unui fost primar din comuna Zărand. Celui în cauză trebuie să îi plătească vreo 200 de milioane de lei vechi. Alături de el, alți doi foști colaboratori de la postul OTV, merg și ei, pentru perioade mai mici, după gratii. Decizia justiției, definitivă, se respectă și înlătură prezumția de nevinovăție existentă în această speță încâlcită. E drept, fondul cauzei, pânâ la publicarea motivării ce va avea loc peste câteva luni, îl cunosc, cu exactitate, judecătorii de recurs. Ei au știut de ce, de la trei ani, cât primise la fond Diaconescu, s-a ajuns la aproape dublu. O fi bine, cine știe…
Pe Dan Diaconescu l-am cunoscut accidental, n-a fost să fie mai mult. Nu există niciun motiv în pledoaria ce va urma, decât o abordare făcută dintr-un alt unghi de vedere. Nu mi se pare corect. Linșajul mediatic post-condamnare la care a fost supus omul ăsta, transformat peste noapte într-un dușman al statului de drept, al ordinii sociale, devenit un fel de impostor național, executat cu sânge rece în toate platourile canalelor de știri, acolo unde au venit lângă moderatori, și ei cu idei preconcepute, filozofii purității naționale. L-am văzut pe Elvis Săftoiu vorbind despre caracterul lui D.D. Invocând cei 10 ani ai săi de presă. Fals! Adică, penibil, pe alocuri. Trist și deformat în ansamblu. Atunci când se va scrie despre presa post-decembristă, începuturile sale, Dan Diaconescu nu va putea fi scos de acolo – cu bunele sale, cu relele sale. Însă, în retrospectiva cauzei, mi-e teamă că Săftoiu nu va avea loc…
Mai departe, tot pe tema caracaleanului încarcerat la Rahova, unii s-au grăbit să lovească în plus. L-am văzut cu tristețe, manifestându-se altfel, pe Ludovic Orban. Dintr-o pornire personală, nu știu… Uitând că, prin 2002, în plină epocă a lui Adrian Năstase, în garsoniera, sediu OTV, doar acolo opoziția avea platformă de opinie publică. Evident, lucrurile bune se uită. Însă, poate nu ar trebui atât de ușor.
Tot pe seama condamantului zilei de 4 martie, o seamă de politicieni din această țară, guguștiuci parazitari pe scheletul marilor partide din care fac parte sau neaveniți în spațiul politic, au fost formulate sentințe suplimentare. Păi, vă dau un exemplu despre omul politic Dan Diaconescu. El, singur, cu un simț incredibil al situației, a reușit să înființeze, într-un timp record, un partid de aproape 20%, intrat astfel în Parlament. Nu știu dacă Victor Ponta, fără imensa mașină de vot a PSD-ului, ar reuși vreodată asta. Ziceau unii că a mințit în camapnie, că a manipulat electoratul, însă, doamnelor, domnilor cititori, cine nu v-a mințit în ultimii 25 de ani? Câți nu au făcut asta înaintea celui care, acum 25 de ani, pleca de la Caracal să înființeze Jurnalul Național, cotidianul cu greutate în presa scrisă din România, citit dincolo de derapajele sale de mulți dintre românii dornici de a ține un ziar în mână?
Cred că, totuși, suplimenții bipezi de sentință a lui Diaconescu au un sentiment de gelozie față de ce a reușit omul ăsta din multe puncte de vedere, devenit astăzi un deținut de drept comun în sistemul de penitenciar, acolo unde este o gravă problemă vis-a-vis de reeducarea persoanelor încarcerate.
O vreme va fi liniște îm lumea presei, poate o vreme lungă, însă, aici vine o întrebare necesară: chiar avem nevoie de liniște?
P.S. Aștept și acum și voi mai face asta de acum înainte, un semn de la Traian Băsescu. Cel care, în 2009 linșat mediatic între cele două tururi, a găsit platformă de comunicare cu românii ce aveau să îl aleagă din nou președinte, la Dan Diaconescu. O fi în stare?
