Am votat! Sunt unul dintre puţinii tineri, intelectuali, cred, care s-au prezentat la vot. Şi unul din cei care ar fi stat ore la coadă că să-şi exercite acest drept. Bine, în cazul multora, ar fi fost bine dacă toate acele „cozi studenţeşti” s-ar fi întâmplat într-un bar sau poate club, aşa, cât să poţi îmbină utilul cu plăcutul sau cultul propriei personalităţi cu democraţia. Mai o cafeluţă, mai o ştampila. Mai un 50 lei, pentru deranj. Atunci când votezi e ca şi cum ai dona sânge, doar că donezi speranţă. Donezi din gândurile tale, din plăsmuirile de după-amiază, din imaginaţia ta. Îţi imaginezi că dai un gând despre cum să fie viitorul tău. Despre cum să fie ţara, oamenii. Te gândeşti la prietenii tăi şi ai vrea să le spargi toate barierele financiare şi să aduci sinceritatea şi dezinteresul în relaţia cu ei. Bine, pentru asta s-a inventat Vama Veche, dar fenomenul e totuşi, pentru unii dintre noi, mai pregnant pentru aceia care nu au inhibiţii, nu trăiesc printre etichete şi care îşi permit să nu urce treptele superioare ale existenţei, pe motiv că la bază e mai frumos. Low level, dar viaţă trăită până la ultima particulă de praf. Pentru a sparge tiparele există Vama Veche, dar şi VOTUL. Poţi să te exprimi oricum, problema e că şi votatul tău îţi va întoarce exprimarea înzecit, de-o să-ţi pierzi apetitul de a mai vota vreodată. Dar e ceva monden în votul asta. Recent, „urmăriţii” reţelelor de socializare au început să posteze îndemnuri, sloganuri şi poze cu buletinul pătat de… exprimare. Poate au avut succes sau poate s-au plafonat la deja celebrul Like, fără a se mai prezenţa la urne. Pentru că, vezi tu, pentru ieşirea la vot îţi trebuie un outfit corespunzător. Un machiaj atare. Un machiaj? Îţi trebuie o companie decentă, dacă se poate, cunoscută şi urmărită pe Facebook. Şi îţi trebuie dreptul de a face un selfie cu votul tău, doar e manifestarea egoului tău. Toate cărţile, statusurile, articolele şi sloganurile citite îţi conturează o voinţă electorală. Şi până la urmă, să mergi acolo unde au fost mulţi bătrâni peste 70 de ani, nu e un lucru prea cool, nu? Parc-ar fi altceva, nu vot.
Bun, cam asta despre vot. Candidaţii au fost mulţi şi surprinzători. Au rămas 2, aşa cum se aştepta toată lumea. Vom află, slavă Domnului, în aceste 2 săptămâni şi cine va fi premier. Pentru că oricât de „chic” a devenit funcţia de preşedinte. Sau oricât de mediatizat a devenit preşedintele ultimilor ani, încât şi-a permis să introducă în minţile noastre impresia că preşedintele e un fel de Tutankamon, totuşi, puterea sau, mai bine zis, VIITORUL NOSTRU e în mâinile premierului. Premier care ia măsuri, taie, creşte, aduce investitori, exploatează resurse, construieşte autostrăzi, ridică nivelul de trăi, are grijă de Învăţământ şi Sănătate, să nu se ducă totul de râpă. Premierul e vioara întâi. Şi dacă se mai şi nimereşte unul cu personalitate, îţi pune preşedintele la colţ. Nu e mare filosofie. Problema noastră e că nu ştim cine va fi. Avem o vagă idee ce se poate transformă într-un acord, pe care mulţi dintre noi l-ar saluta: Tăriceanu. Ar putea fi politicianul următorilor ani. Ar putea fi omul întregii Românii. Mai popular şi mai susţinut chiar decât preşedintele. E un liberal pur. Şi nu e pedelac. Ştiu, am o mică problema cu pedelacii. Cine nu ar avea, dacă ar lucra în Învăţământ. Să ai spor de mediu rural de 50% şi să vină unii să ţi-l taie, că e criză şi doamna de la Turism are nevoie de 1 miliard de euro pentru „Land of choice”, iar profesorii şi doctorii îşi tocesc răbdarea şi pantofii pentru binele tuturor… Îmi place să mă implic în educaţia elevilor mei. Îmi place să le aduc dovezi, idei, argumente pentru care merită să înveţi. Şi îmi place să cred că am prieteni care şi-ar dori un viitor în România, cu toate riscurile. Eu unul, nu prea-mi mai doresc. Experienţa ultimilor ani şi mai ales oamenii pe care i-am întâlnit şi îi tot întâlnesc, pentru că nu contenesc în a nu-şi vedea lungul nasului, toţi aceştia pe care i-a făcut tăticul oameni şi care se declara acum antreprenori de succes, din banii şi VOINŢA noastră ELECTORALĂ, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am treaba în altă parte a Europei. Şi totuşi, unii se delimitează şi sunt oameni pe care i-ai vrea aproape şi oameni pe care i-ai vrea clonaţi. Andrei Barbu, Ovidiu Florescu. Ţineţi minte aceste nume. Le voi ţine şi eu, atâta timp cât voi mai fi pe aici. Tot
respectul pentru voi, prieteni.
Restul…e politică.
