Săptămâna trecută nu puteam lipsi de la asemenea mare sărbătoare din Slatina. Afişele prevedeau spectacole la Centrul Cultural „Eugen Ionescu” din municipiul reşedinţă de judeţ, la Biblioteca Municipală, dar trebuia să trec şi pe la sediul unei publicaţii din Casa Tineretului (Fundaţia pentru Tineret), acolo unde, de departe, am văzut o mulţime impresionantă şi m-am bucurat crezând că voi avea prilejul să spun şi eu vreo câteva cuvinte despre Luceafărul Culturii Româneşti, despre cel care a practicat şi sportul minţii, ca o previziune a luminării prin şah, pe care, anul acesta va trebui să-l introducem şi noi în şcoli…
Dar, mare decepţie. Am dat peste sute de tineri care se îmbulzeau ca o turmă tăcută spre intrarea păzită bine de către poliţie şi organizatori. Desigur, celor veniţi cu alte treburi li se făcea loc şi aşa am reuşit să trec în revistă o mulţime străină în zi de sărbătoare, care venise să fie trecută pe liste pentru a fi ulterior împachetată în avioane, drept plocon în alte ţări.
Subit, am simţit un val de întristare, gândindu-mă că tineretul crescut de noi cu mare cheltuială de bani şi suflet, ne părăseşte şi îşi consumă puterea de muncă în altă parte. Fără să vreau, dintr-un impuls părintesc de compătimire m-am oprit într-un loc să întreb, cu glasul stins: „Plecaţi?!”.. Răspunsul a fost schiţat muteşte, prin fizionomii însemnând „Ce vreţi să facem?”, „Asta e situaţia” sau „Altfel nu se poate”. Simţeam un tsunami de lacrimi şi am plecat mâhnit, de parcă mă despărţeam de proprii fii…
Mai departe, la Cinematograful „Eugen Ionescu” am dat peste o altă lume, mult mai selectă şi fără griji, înarmată cu aparate şi camere de luat vederi. Tot acolo mai era şi o expoziţie cu desene minunate, făcute de copii, iar doamne şi domnişoare, îmbrăcate în costume de epocă se plimbau printre mulţime. Unul din personaje purta o pălărie cât o roată de căruţă, convingându-mă să plec mai repede către Biblioteca Judeţeană, acolo unde copii din toate clasele prezentau cântece pe versuri eminesciene.
În sfârşit, îmi găsisem locul potrivit şi aplaudam cu lacrimi în suflet. La plecare mi-am câştigat şi un prieten de doi-trei anişori, pe care l-am întrebat dacă îi place şahul.. „Da!”, mi-a răspuns prompt. Dar mămica lui s-a uimit, iar eu i-am explicat că va şti şi va ajunge mare maestru!
Plecând, m-am întrebat dacă numai atât a constituit „Ziua Culturii Naţionale”?! M-au potopit, atunci, tot felul de reflecţii, cum că, nu o zi sau mai multe, ci fiecare an ar trebui transformat într-o sărbătoare interminabilă a spiritului românesc în salt. Se impune să-i dăruim, culturii, locul cuvenit în civilizaţia care aşteaptă să devenim toţi cuceritorii ei. Personal, de mulţi ani, aştept un Tudor (Vladimirescu) Gheorghe
într-un ocean de copii! Cultura să devină principala hrană spirituală a secolului în care am intrat, puţin debusolaţi!
„Viitor de aur, ţara noastră are!”, au prezis, nu în vânt, înaintaşii noştri de vază!
Prof. Nicolae Bădiţă
Satul Roşieni, comuna Dobrun, judeţul Olt
