„Când Dumnezeu a făcut biserica, dracu s-aluat la întrecere şi a făcut căluşul, ca să vadă unde se va duce mai multă lume. …Dracu a câştigat de departe, că tot satul se ţinea după căluş”
„Legendă” de la Optaşi – F. Giblea 1993
Concursul Naţional al Copiilor „Căluşul Românesc” a ajuns, anul acesta, la cea de-a XVIII-a. La majorat. Peste 2000 de copii din 18 judeţe şi judeţul gazdă – Olt, care fac parte din formaţii de căluşari, ansambluri de dans popular sau instrumentişti, participă, la Slatina, în perioada 21-25 iunie 2016, la cel mai important concurs naţional dedicat celui mai vechi dans popular de pe teritoriul României: dansul căluşăresc. Toate informaţiile privind organizarea, locaţiile, parada portului popular, juriul, judeţele participante, precum şi suma de care dispune ediţia curentă a festivalului, au fost prezentate în cadrul unei cunferinţe de presă de luni, 20 iunie 2016, pe care a susţinut-o Ilie Brăileanu, directorul Palatului Copiilor „Adriaan Băran” Slatinal.
Cifrele ediţiei
La cea de-a XVIII-a ediţie a Concursului Naţional al Copiilor „Căluşul Românesc” vor participa peste 2000 de copii, de 10 ori mai mult decât la prima ediţie, din 18 judeţe plus judeţul Olt: Alba, Argeș, Bihor, Botoșani, Bistrița Năsăud, Călărași, Covasna, Dâmbovița, Dolj, Gorj, Maramureș, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Vaslui, Vâlcea.
Dansul căluşăresc, acum 300 de ani
Primul cărturar, care a scris despre căluşari, a fost Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, în lucrarea „Descriptio Modaviae” – 1716. Anul acesta, nepreţuita lucrare înplineşte 300 de ani de cât au ieşit de sub tipar primele exemplare.
„Jucătorii se numesc «căluşari», se adună o data pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună împletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă. Ţoţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurile şi satele jucând şi sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bisericii şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani.”, se arată în lucrarea scrisă de Dimitrie Cantemir.
Totuşi, scriitorul şi etnologul Romulus Vulcănescu, merge mult mai departe şi ajunge la zeiţa Pyra – zeiţa focului, nora lui Prometeu, pentru care se organizau diverse jocuri:
„Dansul trac pyrrhic (de foc) ar fi fost, iniţial, influenţat şi de jocurile divinităţii Pyra, care era zâna pământului roşiatic, din care Zeus a conceput rasa umană”.
Dansul căluşăresc, un dans mitic şi de ritual, trăieşte prin noi şi printre noi, el fiind „dezgropat” şi „îngropat”, an de an, pentru a ne bucura şi a face din România un teritoriu al tradiţiilor şi obiceiurilor nemuritoare.
