Ion Anuţa, despre rădăcinile noastre!
Oricât de orăşeni s-ar crede unii şi reneagă legăturile cu pământul rural, noi, toţi, venim din pământul satului românesc. Un pământ despre care, cu iubire, Ion Anuţa, poet al sufletului românesc, scrie cu condeiul ţinut de o mână care aşterne pe hârtia pură gânduri despre simbolurile naţionale…
SATUL – RĂDĂCINA ȚĂRII
I.
Vatra țării este satul, de-acolo plecat-am toți,
Și-acolo ne sunt bunicii, și-i așteaptă pe nepoți.
De prin lume să se-ntoarcă și din când în când să vină,
Să-i mai vadă pe bunici și a țării rădăcină.
II.
Din când în când, odinioară, acum mai des ca orișicând,
Îmi rătăcește gândul iară, spre vremurile ce-au trecut.
Mă poartă gândul către satul, pitit sub culmea unui deal,
Acolo mă primeau bunicii, în satul lor patriarhal.
III.
În casa lor cu tălpi din bârne, și două cămăruțe mici,
Și cu prosoape la ferestre, cusute cu fir de arnici,
Priveau cu-atâta bucurie, când puneau masa lângă vatră,
La aburul din mămăliga, ce se scurgea pe sub corlată.
IV.
În dimineațile-nsorite, era atâta zarvă-n sat,
Treceau ciopoarele de oi, către izlaz, la pășunat.
Bunicul își ascutea coasa, bătând-o-ncet pe nicovală,
Bunica venea de la vacă, cu lapte proaspăt într-o oală.
V.
În curte era zarvă mare, de-atât puhoi de păsăret,
De gâște, curci, clamponi și câțe, toate pornite pe concert.
Iar în mijlocul lor bunica, le-arunca boabe dintr-un sac,
Bunicul își înjura boii, să plece-n câmp la secerat.
VI.
Vedeai tot câmpul presărat de gospodari, la secerat,
În zilele de vară lungi, era pustiu întregul sat.
Doar gospodinele rămase, trudeau pe lângă foc de zor,
Să pregătească și să ducă, merinde la secerători.
VII.
În coșurile de răchită, așezau pâinea aburindă,
Scoasă din țestul de pe vatră și plosca cu rachiu din tindă.
Ciorba de rață-n oala de lut, prinsă cu ou, fiartă la foc,
Strachina cu linguri de lemn, friptura de pui sau boboc.
VIII.
Cu grijă puneau coșul pe cap, lăsându-l pe-oblamnic ușor,
Cu-o mână-l țineau să nu cadă, cu alta duceau apa-n ulcior.
De-atâtea ori și bunica, desculță pe potecă pornea,
Să ducă merinde la câmp, iar eu, cocoloși, după ea.
IX.
În miezul zilei, când căldura plutea în pâclă peste glie,
Se auzea zumzet de-albine și triluri lungi de ciocârlie.
În câmp, de muncă istoviți, sub câte-o salcie pletoasă,
La umbră, truditorii pâinii, se odihneau la sfânta masă.
X.
La „Cotul lui Zasu”, pârâul, ce șerpuie pe-a satului vale,
Își domolea cursul în lacul numit de săteni „la Vâltoare”.
Acolo se strângeau toți copiii, mânați de a zilei dogoare,
Săreau de pe mal, în lacul adânc, ca dracii în pieile goale.
XI.
Și nu se-ndurau să mai plece, acolo-ar fi stat ziua toată,
De nu-i așteptau în obor, oile la câmp să le scoată.
În vremea aceea, copiii mergeau la joacă, școala și munca,
De mici instruiți de părinți, de mici învățați să producă.
XII.
Părinți și copii și bunici pe-atuncea tot omul muncea,
Și nu erau slugi la străini și țara bogată era!
Când știi ce era și ce-a mai rămas, trecând prin a vetrelor sate,
E jalnic să vezi pământul pârloage, bătrâni părăsiți și case ruinate.
ANUȚA ION
Slatina, 22.05.2016
