Izbiceni, Mircea Velica, Tudor Gheorghe…

România este o ţară apăsată pe umeri. De griji, de nevoi, de prostie, de superficialitate, de promisiuni deşarte, de oameni răi, de secetă, de necazuri, de guvernanţi, de toate cele câte sunt şi vor mai fi de acum încolo. Numărul românilor veseli scade. Mai repede decât au ochi să-i vadă cei de sus, sau cei plecaţi pe-afară. Se întâmplă ceva, iar împotriva acestui ceva rar ne mai căutăm pe noi, pentru că teama de a găsi în locul nostru pe alţii, frica de uşa ce poate să se deschidă în afară, atunci când apeşi pe clanţă spre interior, e prea mare.

De mai bine de două decenii, ca într-un blestem perpetuu nu mai găsim valori şi nici măcar puncte de sprijin. E ceva care vine din istoria unei naţiuni care, fie şi-a ucis prea mulţi conducători, fie nu a putut să-şi asume, niciodată, un început, un punct adevărat de plecare, ar spune filozofii, ar gândi gânditorii…
Ca un manifest împotriva acestor automatisme, ca un mod de expresie într-un spaţiu public sufocat, ca o provocare la o altă stare de spirit, a fost, pe 7 martie, spre seară, aproape de întunecate, Tudor Gheorghe, rapsodul Olteniei libere, la Izbiceni. Să cânte, să recite în limba română, cu cuvinte sub forma unor nestemate, în încercarea de a arăta că dacă vrem să ne gândim la ceva anume, avem de unde să începem.
Şi, uite aşa, până să se prindă domnii şi doamnele de la oraş, Centrul Cultural de la Izbiceni devine, pe nebagate de seamă, un stâlp de rezistenţă al limbii române, al cuvântului potrivit împotriva asediului zilnic venit din partea celor care au făcut din fiinţa naţională o ţintă. Iar, dacă astăzi, pe scena de la Izbiceni, ultimul hotar cultural pe graniţa de sud a României, vine în început de stagiune neica Tudor, „vinovatul” principal este primarul locului, Mircea Velica. Un om care a înţeles că hrana spiritului nu poate fi îmbuteliată, împachetată, spre a fi servită din galantar, drept alinare celor care se caută astăzi pe sine…
Concertul lui Tudor Gheorghe, de vineri seara, la Izbiceni, reprezintă acel moment care poate fi luat în seamă, dacă vrem într-adevăr să ne asumăm începutul de început. Pentru că, în istoria asta zbuciumată, a ultimilor două mii de ani, marile treceri din lanţuri spre libertate au ca moment de plecare uliţa satului românesc. Ce poate fi mai înălţător decât un concert despre limbă, ţară, spirit, într-un început de martie, la Izbiceni, acolo unde apele Oltului sunt indecent de aproape, iar Dunărea o vei privi doar dacă vei avea îngăduinţa să te salţi puţin pe vârfurile degetelor de la picioare, cu mână aşezată pe frunte, căutând cu privirea graniţa de sud.
Rămâne ca o enigmă, aşa, de scris, la capăt de rând, de unde o fi descoperit această necesitate primarul Izbiceniului, cel care a înţeles mult mai repede decât alţii de ce e nevoie de astfel de evenimente pe uliţa satului? Poate e acea stare de început a unui şir de luni cu muncă multă, în serele şi solariile din localitate, unde, acum, se trudeşte pe brânci pentru ceea ce va fi, un pic după Paşti, mai încolo, roşia de Izbiceni…