Acum 125 de ani, pe 15 iunie 1889, Titu Maiorescu anunţa moartea lui Mihai Eminescu, omul de care nu i-a păsat, aşa cum nu i-a păsat nici celui mai bun prieten al „poetului nemuririi noastre”, I.L. Caragiale. Aceştia doi au făcut parte dintr-o comisie ce avea să îi ia, practic, dreptul la viaţă, hotărând să i se ia pensia pe care o primea Eminescu, cea din care se plăteau medicamentaţia şi îngrijitoarea. Şi asta după ce, Geniul Eminescu arătase, într-o declaraţie dată la Procuratură, că era mai zdravăn la minte decât toţi care aveau „grijă. În acea declaraţia făcea o interesantă combinaţie de numere, de idei, care nu ilustrau decât o minte sănătoasă. Eminescu a scris mereu, în operelel sale, mai voalat sau nu, dar şi în articolelel sale de la ziarul „Timpul”, despre societate, principii, politică şi iubirea faţă de ţară. În cele ce urmează, vă redăm un fragment dintr-un editorial scris de Eminescu în ziarul „Timpul”, despre teme, care sunt extrem de actuale… şi după 125 de ani.
„Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasa nouă guvernanţă s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţară cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morală ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invocă numele patriei şi numele libertăţii, dar această că o ipocrizie mai mult şi că o înlesnire pentru îndestularea intereselor private. Că dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendente morale, şi că rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasa guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată că clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă sufere de strâmtorare. Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravatie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profită nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate speră un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecuenţă neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios şi sterp. Noi avem trebuinţă, mai mult decât altădată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercită o acţiune decisivă în politică orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi neofiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici soliditate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale. A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit tărâmul pregătit de chiar clasa guvernanţă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politică puterii suzerană şi protectrice ce ne ţineau în lanţ. Dar ceea ce este greu, că în orice opera omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a formă caracterul naţional. Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte că instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor că bold de caracter naţional, şi toată doctrina să politică este să trateze pe poporul românesc că pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-insul s-au făcut câte s-a făcut; pentru că dansul este la putere, şi puterea să este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti. Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epoca, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slabi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 (1989 şi 1990 – notă noastră de azi) sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este mestesugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului. O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, că una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul şi la vitiurile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimbă, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presă independenţa le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar margini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare. Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.”, scria Eminescu despre societatea vremurilor în care trăia şi o vedea şi pe cea de azi.
