Un pensionar îndrăgostit de litoral venea în fiecare an, de 1 septembrie, în stațiunea Mamaia, beneficiind de „Litoralul pentru toți”, care presupunea o săptămână, până pe 8 septembrie, la un preţ ceva mai acesibil. Numai că, în acest an, a avut surpriza de a afla că în dorința obținerii unor beneficii tot mai mari și mai rapide, au desființat „Litoralul pentru toți”, astfel că prețurile au rămas și în septembrie ca în iulie și august, oarecum inaccesibile pensionarilor de rând…
Fără să vrea, pensionarul nostru își aminti că în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, fusese la stațiunea pentru tineret Costinești, unde prețurile erau chiar ca pentru tineri. Pe atunci, localitatea Costinești era de fapt o comună mai acătării, reprezentată pe harta țării prin două simboluri și anume un obelisc, înalt și frumos, și o navă care în timpul unei furtuni eșuase în apropierea malului.
Și, totuși, se dusese vestea că la Costinești era viața cea mai ieftină, dar și cu activitatea culturală – și distractivă – cea mai intensă. Exista, în apropierea obeliscului stațiunii, teatrul de vară ce devenise, în timp, elementul de confirmare a celor talentați. O lege nescrisă spunea că pentru muzicieni, actori, prozatori, poeți, pictori etc nu puteai fi consacrat, dacă nu erai recunoscut – și dacă nu aveai succes la Costinești.
Prin 1970, pensionarul nostru îşi aminti cu nostalgie că tânărul de pe atunci, de 22 de ani, cu care natura nu fusese prea darnică, era, totuși, optimist privind șansele lui în viață. Diploma din buzunarul hainei preciza fără tăgadă că absolvise Universitatea Politehnică București, una din cele șapte institute de învățământ superior, de cinci ani, la zi. Mai erau o puzderie de institute de trei ani, care pregăteau profesori pentru școlile gimnaziale din mediul rural, cărora cei de la cinci ani le spuneau, în glumă, „Sorbonica”.
Cunoscu de altfel, o studentă de la un asemenea institut, de trei ani, din București, care era de fel din Costinești. Se prezentase domnișoarei studente, într-un mod, cel puțin bizar, invitând-o într-o seară la dans, în fața obeliscului, spunând că în seara precedentă serviseră masa trei intelectuali și un inginer. Făcu imediat precizarea, în glumă, că el era inginerul. Și, ca să-și sporească șansele de a o cuceri, o întrebă dacă știe care este asemănarea dintre un inginer și un câine (?) La răspunsul uimit al acesteia că nu știe, afirmase zâmbind că atât inginerul, cât și câinele, erau ființe foarte inteligente, înțelegeau din priviri, dar nu se puteau exprima.
Nostalgia frumoaselor vremuri ale tinereții, a stilului de trai de acum peste cincizeci de ani, cu cel de azi, dar și gândul ascuns de a afla despre soarta acelei fetițe subțirele, îl făcu să cumpere, de la agenție, un sejur de zece zile, la un hotel din Costinești, argumentând că aici este mult mai ieftin ca la Mamaia, afirmație adevărată în mare măsură.
Nu-i trebui mult timp pensionarului septuagenar să înțeleagă că acea stațiune pentru tineri și, deci, mică, sărăcăcioasă, dar curată, devenise în cei peste cincizeci de ani un adevărat oraș turistic al litoralului românesc, cu străzi largi asfaltate, adevărate bulevarde, cu foarte multă lume, mai ales turiști, dar și locatari.
Realiză, totuși, adevărul din versurile lui Adrian Păunescu:
„Pe pământ avem de toate,
Și mai bune, și mai rele,
Și-a putea și nu se poate,
Și noroi și stele…”
Și, totuși, parcă dispăruse acea aureolă de filtru al autenticelor valori în domeniul culturii și al artei. Teatrul de vară, cu nenumăratele sale spectacole, susținute în special de studenți, cu recitaluri ale unor necunoscuți, care după „Costinești” au devenit, rapid, „consacrați”, „voci de excepție”, acum nici nu mai era…
Multe decenii, Costineștiul a fost reprezentat de acel obelisc, dar care acum era acoperit de tot felul de chiciuri – mai înalte – de nici nu se mai vedea de la distanță. De fapt, se construiește în stil mare, dar totul este haotic, neavând nimic în comun cu arhitectura și rafinamentul orașelor elegante.
Totul se construiește având un singur obiectiv: câștigul din turism. A devenit o obsesie numărul camerelor de închiriat, parcările, suprafața spațiilor magazinelor, chioșcurilor etc. De altfel, pe plajă, tot felul de samsari puneau pe toată suprafața, șezlonguri pe care le închiriau cu 50 de lei, o sumă nu tocmai mică, având în vedere că foarte mulți turiști veniți din mai toate colțurile țării, nu stăteau mai mult de ora 11:00 sau maxim 12:30, de frica soarelui foarte puternic. Ori, dacă nu plăteai, erai trimis în zone neamenajate, murdare…
Și a mai fost ceva care i-a atras atenția turistului nostru. Fiind oltean neaoș, răspundea prompt la orice „atac” venit din partea unui prieten sau dușman, în glumă sau în serios. Principiul lui era „să nu rămână în pagubă”. Astfel, trebuind să stea câteva zile prin Transilvania cu probleme de serviciu, fu denumit pe loc, de toată lumea, „domnul Fusei” – deoarece în Oltenia se folosește mult perfectul simplu. Pentru a nu rămâne „în pagubă” față de ardeleni, le povesti că făcuse armata la parașutiști și la un antrenament urmau a deschide parașuta numai după ce numărau până la zece. La săritura cu deschiderea întârziată a parașutei sări și un ardelean, dar parașuta nu s-a deschis. Dorind a afla ultimele dorințe ale ardeleanului, tot batalionul s-a repezit cu microbuzul unității, dar când l-au ascultat acesta spunea: „șaaaapte, ooooopt…”.
În altă ordine de idei, în una din zile, pensionarul privea la vecina de pe șezlongul alăturat, care, elegant îmbrăcată, vorbea cu celălalt vecin. Tonul ridicat și vocea cam arogantă dovedea că suferă de o anumită plinătate de sine, încercând a impune o anumită superioritate celor din jur. Faptul că vorbea numai în limba maghiară și cu o anumită fermitate, deranja mulți turiști români.
Pensionarul nostru se duse la vecina de șezlong și zâmbind, o rugă – în limba română, să vorbească mai încet și dacă se poate, în românește. Contrariată peste măsură, românca de etnie maghiară îl întrebă dacă vorbește franceza, germana, maghiara, dar nu româna, căci nu dorește a vorbi în această limbă. Replica veni rapid, ferm și în limba română: „Transilvania este pământ românesc!”, „și să mai știți că dacă românii nu constituiau de-a lungul veacurilor un popor culant și îngăduitor, nu ajungeau să aibă azi la graniță prieteni numai Marea Neagră”.
Se vede treaba că doamna înțelegea bine limba română, de vreme ce se schimbase la față și striga din toți rărunchii în fața celor ce zâmbeau uimiți, neînțelegând limba. Românul, gândind că nu e bine să se dea în spectacol, se ridică, le ură celor doi români de etnie maghiară un sejur cât mai plăcut pe malurile Marii Negre, în frumoasa patrie – România – unde s-au născut șiu pleacă.
În cele zece zile cât a stat în stațiune, pensionarul a tot umblat, a tot căutat-o pe acea fetiță mlădioasă și melancolică, dar nimeni nu știa nimic. În ultima seară, cu regretul de a nu fi găsit-o, a scris pe nisipul din fața obeliscului pe o vreme ploioasă și oarecum răcoroasă:
„Și te țineam de mâini
Și sărutări primeam,
Și nu voiam să știu că timpul trece.
(…)
Dar timpul a trecut. Așa e scris.
Afară-i frig și plouă-ntruna,
O, voi, eroi ai unei cărți ce nu s-a scris,
De ce nu-i spuneți c-o aștept ș-acuma?”
CONSTANTIN VICTOR
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
COSTINEȘTI
10.VIII.2022
