La împlinirea a 100 de ani de la naşterea unui colos al literaturii române, pe 5 august, este destul de dificil de a mai elabora ceva original. Despre valoarea operei lui Marin Preda la nivel naţional şi universal au fost scrise sute de pagini de către mari personalităţi, iar cel mai dedicat şi pasionat exeget al operei lui Marin Preda este academicianul Eugen Simion, de care l-a legat şi o lungă prietenie. La mai mulţi ani după dispariţia marelui scriitor, acesta declara: „Pe Preda l-am înţeles mai mult decât pe alţii, în Preda am avut cea mai mare încredere, în primul rând ca scriitor: am avut de la început impresia că el îşi asumă, în vremuri grele, nu sarcina lumii – cum zic filosofii existenţialişti -, ci sarcina umanului şi, totodată, sarcina literaturii române. Semnase şi el, ca şi Thomas Mann, un contract cu umanul şi ţin să spun că şi-a achitat nota de plată. Chiar dacă n-a avut parte de o viaţă prea lungă… Întâlnirea cu el a fost pentru mine un mare noroc. Pentru mine, ca individ, şi pentru opera mea critică… Am scris la moartea scriitorului că merită să fii critic literar într-o literatură în care există Marin Preda… Cred şi azi acelaşi lucru.”
S-a făcut cunoscut, în debutul creaţiei literare, prin povestiri şi nuvele. În 1948, a publicat primul volum, Întâlnirea din pământuri, receptat ca nesatisfăcător din punct de vedere ideologic. Dar, în 1957, volumul I al romanului Moromeţii primeşte Premiul de Stat pentru Literatură. Peste zece ani, publică al doilea volum din Moromeţii şi este ales Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Are o bogată activitate publicistică: nuvele, traduceri de romane din literatura franceză (Ciuma de Albert Camus) şi rusă (Demonii de Feodor Dostoievski), scrie şi o piesă de teatru (Martin Bormann) jucată la Teatrul Naţional, eseuri, dar apar şi alte romane din ce în ce mai apreciate, multe dintre ele fiind şi ecranizate ulterior: Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Viaţa ca o pradă. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1977, Viaţa ca o pradă „nu este propriu-zis o carte de memorii, nu este nici un roman de formaţie, cum l-au socotit unii comentatori. Un număr de pagini reconstituie debutul literar al autorului: amintiri, portrete de scriitori cunoscuţi, evocarea atmosferei cultural-politice de la începutul deceniului al cincilea, experienţe de lectură etc. […], dar este şi un jurnal, în sensul Cuvintelor lui Jean-Paul Sartre, despre naşterea şi criza vocaţiei literare” (Eugen Simion).
Începe în 1978 „un roman scris cu acel sentiment adesea întâlnit la scriitorii ajunşi la apogeul carierei lor, când îi copleşeşte ambiţia de a dezvălui întreaga lor experienţă” (Marin Preda). Este ultimul său roman, Cel mai iubit dintre pământeni, apărut în 1980, cu un impact de excepţie asupra criticilor, dar mai ales asupra publicului român, ce va marca şi sfârşitul prematur al vieţii marelui scriitor. Romanul acesta, în care a vrut să spună totul, după cum afirma într-un interviu apărut, postum, în 1981, în volumul Timpul n-a mai avut răbdare, este şi în prezent un reper în studierea impactului asupra cititorilor, la apariţia unei opere literare, care a incitat şi mai mult publicul după ecranizare într-un film deosebit de bine realizat şi jucat de actori români valoroşi.
