Tot făcând comparaţii de stil de viaţă şi educaţie am ajuns într-un cartier mărginaş, unde, dintre nenumăraţii negri, unii stăteau pe cutiile poştale care prin forma lor:permiteau como- ditate într-o asemenea poziţie. Păreau că dorm prin inerţia corpului şi a braţelor, dar le sticleau ochii. Cam la douăzeci de metri de ei stătea un poliţist negru, călare. Mă uitai intrigat la poliţist, căci preţ de minute în şir, cal şi călăreţ, alcătuiră un grup statuar: deoarece ambii stăteau nemişcaţi, dând impresia că nici nu clipesc. Ne îndreptarăm spre poliţist, unde Valerian se prezentă, arătându-i legitimaţia de poliţist internaţional şi îi puse câteva întrebări.
– Este un cartier rău famat, cu mulţi drogaţi. Atât timp cât nu deranjează pe nimeni şi nu încalcă legea, prin vânzarea sau cumpărarea de droguri, nu trebuie să intervin. Prezenţa mea este necesară pentru a preveni, căci este mai uşor a preîntâmpina decât a combate.
Valerian îmi ceru să-l filmez şi apoi să-l fotografiez dând mâna cu colegul lui american, după care întrebă unde am putea mânca.
– Nu vă sfătuiesc să serviţi masa în acest cartier. Mergeţi în centru, fu răspunsul laconic al călăreţului nostru, făcând un gest cu mâna, care nu prevestea nimic bun pentru noi, în cazul că nu-i dădeam ascultare.
M-am oprit din mers văzând o clădire, probabil biserică, cu tot acoperişul suflat în aur. Era deosebit de interesantă şi lăsându-l pe coautorul meu să meargă înainte, am început să filmez. Am constatat cu încântare că nici la Washington, nici la Chicago şi nici la New York, nu am văzut poliţişti, de parcă n-ar fi existat. Aici omul s-a născut rege pe pământ. „Aici poţi să faci ce pofteşti!” spusei eu tare, continuând să filmez o clădire extrem de impozantă prin înălţimea, curăţenia şi eleganţa stilului arhitectural pe care le afişa. Nu ajunsesem nici la jumătatea filmării clădirii, când mă trezii zdruncinat serios din trei părţi. Uimit, am ridicat ochii de pe camera de luat vederi şi privii în jur. Trei americani în civil trăgeau de mine, unul de braţul drept, celălalt de braţul stâng şi al treilea trăgea de aparatul de filmat, fiecare fluturând prin faţa ochilor mei câte o legitimaţie pe care am desluşit cu greu însemnele FBI.
De emoţie am început a vorbi în română, dar băieţii erau foarte nervoşi deoarece nu înţelegeau nimic. Am încercat să-i întreb în franceză, dar nu nimeream cuvintele. Unul dintre ei duse mâna la spate făcând să strălucească o pereche de cătuşe… Sesizând pericolul iminent şi hotărârea băieţilor de a mă lua pe sus, precum şi o maşină civilă care intrase pe contrasens pentru a ajunge lângă mine, am strigat în culmea disperării:
– Domnule comandant, domnule comandant, Valeriane, Valeriane!
Şi acum îi mulţumesc lui Dumnezeu că am o voce puternică iar elevul meu un auz fin, altfel cine ştie unde aş fi putut fi acum… Valerian fugea înspre noi cu o viteză pe care nu i-aş fi bănuit-o, scoţând din fugă, atât legitimaţia de poliţist internaţional cât şi pe cea de colonel de poliţie, pe care le arătă fiecăruia dintre agenţii federali. Aceştia se mai domoliră din tentativa lor de a mă băga în maşină. După multe discuţii în engleză, Valerian îmi spuse:
– Domnu’ profesor al meu aţi cam dat de dracu! Clădirea pe care tocmai aţi filmat-o este o clădire secretă a FBl-ului, uitaţi că scrie colo mare, în engleză, că nu aveţi voie nici să circulaţi pe aici, darămite să filmaţi. Le-am spus că nu ştiţi boabă de engleză şi că răspund cu capul de dumneavoastră şi că nu culegeţi informaţii pentru Al-Qaeda. Sunt de acord să nu vă mai aresteze, dar trebuie să le daţi discul cu înregistrarea făcută de dumneavoastră.
Mă mai liniştii şi-i spusei lui Valerian:
– Dar aici sunt imaginile de la Statuia Libertăţii, de la Biserica „Sfântul Dumitru” etc. După multe tratative, legitimaţia elevului meu făcând furori, gradul lui de colonel de poliţie fiind extrem de respectat în America, mi-a fost lăsat discul cu înregistrările de călătorie.
Acum, la un an de la această păţanie, vreau să transmit bunului cititor, două concluzii şi o constatare.
În America, omul este rege pe pământ atât timp cât nu încalcă legile americane.
În America, omul – fie el cetăţean american sau simplu vizitator – este supravegheat, ca să nu spun filat, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fără ca el să-şi dea seama.
Bunule cititor, ca să nu păţeşti ce am păţit eu, învaţă engleza. Eu în perioada 1961-1970 nu am avut această şansă nici ca elev şi nici ca student.
La revenirea în ţară, am constatat cu stupoare că imaginile aflate pe acel CD şi alte câteva fuseseră şterse…
Seara, la hotel, am făcut cinste cu câte două beri şi două pizza de fiecare, gândind la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Valerian n-ar fi auzit strigătul meu iar băieţii de la FBI m-ar fi
arestat.
La Washington, Andreas şi Cristina ne-au primit cu multă bucurie şi fiind ultima seară înb America ne-au invitat la un restaurant select. Localul, pe cât de mare — pe atât de aglomerat, era foarte „chic” şi bine aprovizionat. Avea două baruri unde puteau fi servite orice fel de băuturi şi trei săli mari de restaurant unde se servea masa, înţesate ochi, unde aveai nevoie de rezervare. Nu se permitea sub nicio formă fumatul în local, fiind prevăzute fumoare afară, pe gazon. Gazdele ne-au oferit o serie de delicatese precum homari şi languste, stropite cu vinuri vechi, iar păţania de la New Jersey ne-a amuzat copios, coautorul meu imaginând diverse scenarii despre ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă nu intervenea el să clarifice situaţia. Continua să glumească:
– Doamneee! Câţi elevi aş fi făcut fericiţi dacă m-aş fi prefăcut că nu vă aud, că mie mi-aţi mâncat sufletul tot liceul. Parcă vă aud şi acum cum ne spuneaţi în fiecare luni, la prima
oră: „Amicii mei pentru la toamnă, la lecţie, am să vă învăţ melodia „Rămâi, o nu pleca, mai stai!”, aşa că o să staţi şi la anu’ tot în clasa asta”.
Şi ce ne mai obligaţi să purtăm uniformă, băieţii şapcă, fetele panglicuţă pe cap. Să fi venit la oră fără numărul matricol pe mâneca uniformei? Era de neimaginat! Şi eu care eram fotbalist şi aveam cantonamente şi meciuri duminică de duminică, acasă sau în deplasare, ce mai învăţam duminica noaptea, că deh, „amicii mei pentru la toamnă”… (Doamna – Peste ani şi ani, Ediţia 2009, pag 226)
Şi totuşi ne-aţi învăţat carte de vreme ce toţi elevii clasei am făcut câte o facultate. Şi ce însemna atunci a fi admis la facultate, când erau cel puţin patru – cinci candidaţi pe un loc, fiind cam şapte – opt facultăţi de stat în toată ţara, neexistând alternativele facultăţilor particulare, ca astăzi.
A doua zi dimineaţa am îngrămădit tot calabalâcul în genţi mari de voiaj şi prin amabilitatea lui Andreas am ajuns la aeroport, unde, am trecut printre furcile caudine ale vameşilor
americani, nu înainte de a ne îmbrăţişa la nesfârşit cu gazdele, mulţumindu-le pentru ospitalitate şi invitându-i să nu ne ocolească la venirea în România.
La intrarea în avion m-am mai întors odată şi am privit pentru ultima oară, ca pentru a-mi fixa pe retină ultimele imagini din incredibila Americă. Încet, încet, avionul s-a desprins de la sol, aeroportul fugind de sub
noi.
Good bye, America!
Good bye!
Te voi mai revedea vreodată?
SFÂRŞIT!
VICTOR CONSTANTIN,
coautor al volumului
„Peregrini prin America”
