De la sfârşitul anului încoace, există o retorică în spaţiul public legată de justeţea şi moralitatea taxei pe lăcomie, introdusă de guvernul Dăncilă la iniţiativa primului ministru de facto, Darius Vâlcov. În fapt, revoltat pe mecanismele sistemulu bancar, dominat de componenta sa privată, producătoare de profituri uriaşe pentru acţionariat, în raport cu efortul depus, Vâlcov a trecut la o ofensivă prin impunerea unui impozit suplimentar, care să le afecteze pe bănci, atunci când, prin politici aşa-zis abuzive, atacă direct cetăţeanul român, consumator supraponderal de servicii bancare (credite şi tot ceea ce înseamnă operaţiunile de cont curent).
Imediat, în piaţă, au apărut voci, care să-l susţină pe iniţiatorul acestui nou impozit şi să declare populist că poporul nu merită un aşa tratament de la aceşti asupritori de modă nouă, cu gulere albe, care iau taxe peste taxe şi fac profituri uriaşe. În schimb, în zona comunicării, au apărut şi analiştii bancari, oameni tot de bine, susţinători ai ideii că o nouă taxă ar falimenta sistemul şi ar alunga, în ţările mamă, băncile de pe piaţa curentă.
Adevărul nu a îmbrăcat haina absolutului în această dispută. Dacă îl vezi pe Vâlcov pe la Antena 3, odată la trei săptămâni, îi dai dreptate. Dacă asculţi cealaltă tabără, zici că e ca ea. Oricum, toată lumea a căzut de acord pe o teză unanim acceptată. Orice impozit nou nu va fi plătit de bănci prin diminuarea profitului, ci va reveni apoteotic în sarcina consumatorului final.
Beneficiar direct sau indirect de servicii bancare, adică, pe româneşte, unde dai şi unde crapă. Însă, autorul ordonanţei cu pricina – 114, adoptată în şedinţa de guvern din 28 decembrie 2018, a uitat un amănunt esenţial. Din punctul de vedere al autorului acestor rânduri, atent să nu se exprime justiţiar, într-un domeniu unde vorbesc atât de mulţi neîntrebaţi. De la soţul doamnei Oana Stancu, chiar până la Liviu Dragnea. Statul, prin Ministerul de Finanţe, pe care l-a condus direct Darius Vâlcov, pe care îl administrează prin tristul cavaler Orlando Teodorovici, are o bancă. Care funcţionează exact după regulile pieţei bancare. Este vorba de prăfuitul CEC, rebranduit cu titulatura de CEC Bank, acolo unde e director, de vreo câteva săptămâni, tot un slătinean. Mai pregătit decât ultimii aspiranţi la titlul de pulifrici, promovaţi de toată lumea, avansaţi recent. Comisioanele practicate de CEC, valoarea serviciilor oferite, într-o simplă lectură pe net, arată că onor banca statului nu e cu nimic mai omenoasă decât celelalte… agenturi venite să sugă sângele poporului în accepţiunea guvernanţilor conduşi de Darius Vâlcov. Aşa că, dacă tot e vorba de o reformare a sitemului, de o umanizare a relaţiilor acestuia cu naţiunea consumatoare de servicii bancare, statul are ocazia să dea primul exemplul. Să treacă urgent la o nouă politică, exact în istituţia pe care o gestionează 100%. După, poporul va merge încolonat spre oficiile CEC Bank, acolo unde îşi va muta conturile curente, lăsându-i pe austriecii de la Erste şi Raiffeisen, pe francezii de la BRD, pe americanii de la First Bank, cu ochii în soare, în situaţia de a-şi fi compromis afacerile atât de profitabile până la momentul zero în România.
Va fi destul de greu să se întâmple aşa ceva, iar în lipsa acestei soluţii de bun-simţ, de ce am crede că taxa pe lăcomie e un bir benefic pentru români şi pentru stat?
Altfel, în susţinerea acestor rânduri, căutaţi, e internetul plin, şi comparaţi comisioanele statului de la CEC şi pe cele ale privaţilor. Veţi înţelege că, de fapt, aici e ceva care scapă. Printre degetele sistemului de colectă publică prin care statul încearcă să strângă bani la buget pentru a-şi fideliza o nouă casă socială formată din angajaţii de la stat, care câştigă bine să nu iasă la proteste, iar când votează, să o facă conform organizării de la partid. Mulţi cu PSD şi cei care au motive întemeiate să se ducă în altă parte, să voteze doar cu ALDE.
