I. L. CARAGIALE s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul HAIMANALE (azi I.L. Caragiale), la 20 kilometri de PLOIEŞTI, oraş în care se va stabili deoarece tatăl său fusese numit avocat supleant la tribunalul de aici…
A urmat şcoala primară şi apoi patru clase gimnaziale. Ca şi Eminescu şi Creangă s-a format la şcoala vieţii, câştigând, treptat, cunoştinţe vaste şi citind cu nesaţ din literatura noastră şi din literatura universală. El a fost timp de câţiva ani revizor şcolar, iar în 1885 devine profesor la liceul particular SF. GHEORGHE, pentru ca în 1888 să ajungă, pentru scurtă vreme, director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Dar, CARAGIALE a fost un strălucit autor de mari creaţii, dramaturgii care au desfătat naţiunea română la sfârşitul secolului XIX, în secolul XX, dar şi în zilele noastre.
Înclinarea către teatru, viitorul scriitor a căpătat-o în cadrul familiei, iar cei doi unchi ai săi ai fost cei dintâi îndrumători în această direcţie.
CARAGIALE a fost însă şi un extraordinar „analist” al „evenimentelor româneşti”, cu care a fost contemporan, motiv pentru care a suferit un şir neîntrerupt de persecuţii şi umilinţe.
Critica lui a lovit, necruţător, pe cei care erau vinovaţi de sărăcia şi mizeria timpului…
Astfel, în 1870, când el avea 18 ani, la PLOIEŞTI, s-a produs o mişcare republicană, având la bază revolta maselor împotriva politicii regale, mişcare ce a eşuat, în primul rând, din cauza conducătorilor liberali. Caragiale, care a participat la această mişcare, avea să batjocorească aspectele ei de farsă, în schiţa BOBORUL.
În acelaşi an, 1870, tatăl său, avocatul Luca Caragiale moare, aşa că fiului său, Ioan, îi rămânea obligaţia întreţinerii familiei, care presupunea începutul unei lupte grele pentru existenţă. Despre această situaţie şi despre muncile istovitoare pe care le îndeplinea, îi povesteşte bunului său prieten, AL. VLAHUŢĂ, în scrisori în care îşi exprimă şi opinii privind societatea românească.
Cunoscător al vieţii reale, Caragiale şi-a exprimat deschis opiniile şi a luat atitudine critică, mai ales după ce l-a cunoscut pe Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, cu care a fost coleg de redacţie la ziarul TIMPUL. Astfel, în mai multe articole publicate în acest ziar, Caragiale a condamnat atitudinea unor conducători ai vremii, pe care-i numea „samsari politici”, fără să ezite în a-i acuza de părăsire a principiilor luptătorilor progresişti de la 1848. Mai mult, îl aduce ca sprijin chiar pe marele BĂLCESCU, cel care, chiar în anul 1848 numea pe conliberalul său C.A. ROSETTI – „un trădător”.
De altfel, în articolul „TOXIN şi TOXICE”, în 1896 evocă figura luminoasă a revoluţionarilor de la 1848, înfierând politicienii vremii sale – „GENEROŞII PATRIOŢI”, care au ajuns milionari.
Într-un articol „GRĂMATICI ŞI MĂSCĂRICI”, scriitorul ridiculizează pe boierii inculţi ai vremii, care puneau pe scribii lor să le scrie „profesiuni de credinţă”, pe care le semnau cu „robustă convingere”.
Caragiale, după o reuşită traducere a unei piese franceze „ROMA ÎNVINSĂ” (de PARODI) întră în cercul literar al „JUNIMII”, dar aici, ca şi colegii şi prietenii săi, EMINESCU şi CREANGĂ, erau priviţi cu dispreţ de „junimiştii” lui Titu MAIORESCU, căci nu proveneau din „aristocraţie”.
Pe măsură ce scriitorul creează marile lui opere, inspirate din realitatea vremii, referitoare la „caracteristicile” societăţii româneşti, devine tot mai străin de spiritul junimist: „Voi, junimea politică, mi-aţi făcut mult rău…”.
De altfel, CARAGIALE a criticat public „JUNIMEA” şi pe TITU MAIORESCU, în repetate rânduri, iar la o conferinţă din 1892 i-a etichetat semnificativ: „GÂŞTE şi GÂŞTE LITERARE”.
Caragiale şi-a exprimat admiraţia pentru eroismul soldaţilor români, ca oameni din popor în războiul de independenţă din 1877-1878, care au făcut minuni de vitejie, pe câmpiile Plevnei: „…pe pământul BULGARIEI, mlaştinile calde de sânge românesc fumegau”.
În opera sa, Caragiale a satirizat, necruţător pe cei nedrepţi cu poporul, chiar dacă asta i-a atras dramaturgului duşmănia puternicilor zilei.
În 1889, moare MIHAI EMINESCU.
Moartea poetului „victimă a marilor zilei” l-a îndurerat adânc pe I.L.CARAGIALE, şi în multe articole el dă glas revoltei sale împotriva celor vinovaţi de sfârşitul timpuriu al marelui poet. În NIRVANA, dar mai ales în articolul IRONIE, el denunţă neadevărurile răspândite de MAIORESCU în jurul lui EMINESCU, spunând: „Ieftină scuză pentru acei care l-au lăsat întotdeauna în lipsă…”.
În nuvela PĂCAT, scriitorul înfăţişează imoralitatea şi venalitatea funcţionarilor din administraţia de stat, exemplificând cu un senator nedemn, un prefect care se lasă mituit, un poliţist hot etc.
S-a împrietenit cu GHEREA şi ANTON BACALBAŞA, cu care, în revista satirică MOFTUL ROMÂN, s-a solidarizat cu cei mulţi şi săraci, în lupta lor dreaptă împotriva celor care-i exploatau cumplit. Astfel, în articolul 23 din revistă, apărut cu prilejul manifestaţiei de 1 MAI, scriitorul notează semnificativ: „…încât de la o vreme îţi vine să te urci în planeta MARTE, ca să scapi de toţi „inteligenţii” şi mai cu seamă „oneştii” tăi contemporani”.
În schiţa TELEGRAME, scriitorul dezvăluie, cu putere, cât este de ipocrită aşa-zisa „luptă” dintre LIBERALI şi CONSERVATORI, şi în acelaşi timp cât de uşoară este împăcarea pretinşilor adversari pentru a-şi apăra interesele lor de clasă.
Caragiale a manifestat o atitudine de adâncă simpatie faţă de ţăranul român. Începând cu schiţa ARENDAŞUL ROMÂN, scriitorul denunţă exploatarea la care era supusă ţărănimea de către boierime, cu concursul regimului de stat.
În 1907, I.L. CARAGIALE se afla la Berlin (încă din 1904). Primele veşti despre răscoala ţăranilor l-au umplut de durere, iar la 1 martie 1907 scria unui prieten: „Îşi scriu în culmea emoţiunii şi necazului…”
În altă corespondenţă, Caragiale indică şi cauzele răscoalelor, sintetizându-le: „e falimentul unei întreg sistem”.
Sângeroasa represiune, dezlănţuită împotriva răsculaţilor, prin înţelegerea deplină dintre liberali şi conservatori, cu acceptul direct al regelui, l-a revoltat până în adâncul inimii: „administraţia şi armata stau la dispoziţia arendaşilor şi proprietarilor. S-a descoperit că armata a comis atrocităţi nespuse (oameni nevinovaţi ucişi sumar, sate nevinovate prefăcute în cenuşă)…”.
În urma unor asemenea acte abominabile, Caragiale scrie în ziarul german „DIE ZEIT” articolul „1907, din primăvară până-n toamnă” ce s-a răspândit apoi sub formă de broşură.
Toată opera lui I.L. Caragiale demonstrează pe deplin adânca sa înţelegere asupra vieţii politice şi sociale din ţară, a administraţiei, justiţiei, şcolii etc.
Ion Luca CARAGIALE a demascat cu curaj ipocrizia şi corupţia unei oligarhii fals-cultă, „ pe cât de incapabilă de producţie utilă or gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a statului, cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare…”.
Ca om al scrisului, CARAGIALE s-a manifestat cu putere, militând pentru o presă de calitate. A denunţat, cu forţă, tipul gazetarului partizan şi corupt, şantajist şi vânător de ştiri senzaţionale, care să înşele masele de cititori şi să producă panică şi isterie. Pe asemenea gazetari i-a etichetat ca mercenari în slujba unei cauze nedrepte prin scornirea de ştiri panicarde şi false.
I.L. CARAGIALE a fost un talent viguros, creator, însetat de dreptate, ce a ridicat literatura pe culmi înalte artistice, aşa cum o dorea ALECSANDRI într-o altă epocă istorică.
Comicul operei lui CARAGIALE este formidabil, prin rădăcinile sale sociale şi va rămâne, nu doar în zilele noastre, ci pe vecie: ADMIRABIL.
Putem spune acum, la 170 de ani de la naşterea lui ION LUCA CARAGIALE, că ROMÂNII văd în creaţiile sale OPERE GENIALE, puse în slujba LOR.
