Prima constatare făcută pe pământ american a fost că, deşi după cele opt ore de zbor ar fi trebuit să ajungem pe la doisprezece noaptea, ceasurile de pe aeroport arătau ora optsprezece, fapt ce mă facu să constat că am mers în sens contrar fuselor orare. Ne aşezarăm la coadă, la unul dintre cele zece – douăsprezece ghişee, unde trebuia să prezentăm paşapoartele pentru viza de intrare pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Fericit că mi-am văzut visul cu ochii şi vorbăreţ ca toţi oltenii, am spus arătând spre comandant, care tocmai trecuse de ghişeul din dreapta:
– Nous sommes ensamble!
Vameşa se opri din frunzăritul paşaportului şi mă privi intens. Se opriră şi cei de la celelalte ghişee, parcă ascultând. Vameşa mi se adresă în engleză, dar sesizând că nu înţeleg nimic, trecu pe franceză.
Cu franceza mea de baltă am înţeles că mă întreabă de soţie – dacă am şi dacă mă înţeleg bine cu ea – dacă am copii şi dacă sunt în relaţii bune cu ei, ce lucrează, unde locuiesc, etc. I-am răspuns că totul este O.K., că sunt profesor de peste trei decenii şi sunt în vizită cu fostul meu elev, care astăzi este comandant de poliţie în oraşul natal, Slatina, în România şi… Ca la un semnal se auziră hohote de râs de la toate ghişeele. Vameşa din faţa mea îmi explică într-o franceză fluentă, alegând cuvintele cele mai pe înţelesul meu, că expresia „nous sommes ensamble” semnifică faptul că eu şi comandantul trăim împreună… Cu gura până la urechi îmi puse viza şi îmi ură sejur plăcut în State.
I-am povestit tărăşenia coautorului meu, care mă aştepta un pic îngrijorat. Acesta s-a amuzat copios, spunându-mi:
– Păi nu v-am spus eu, încă de la Otopeni, să răspundeţi doar cu „da” sau „nu”? V-am ascultat patru ani, in liceu, dar acum, vai de profesorul care nu ascultă de elevul său! La ieşirea din aeroport ne-a întâmpinat o tânără, subţirică şi frumoasă care-i sări de gât lui Valerian, întrebându-1 ce mai e nou pe la Corabia. Ne-a invitat într-o maşină luxoasă, spunând:
– Haideţi acasă, soţul meu deja pregăteşte cina, camera de oaspeţi este aranjată, după care facem programul pentru ziva de mâine.
Andreas, aşa se numea soţul, era cetăţean american de ori-gine germană, diplomat de carieră din partea F.M.I., vorbitor fluent de germană, engleză, franceză şi ceva română. A fost patru ani reprezentantul F.M.I la Bucureşti, timp în care a cunoscut-o pe actuala sa soţie, aceasta lucrând pe atunci în Ministerul de Finanţe. Blond, înalt, între două vârste, emana o anumită prestanţă şi impresiona prin calmul germanic, privindu-şi tot timpul interlocutorul în faţă. Şi acum, când mă gândesc la cele opt zile locuite la Washington, îmi este imposibil să fac ordine în amalgamul de impresii, întâmplări, constatări, aşa că fără o succesiune prea-labilă am să expun tot ce mi-a rămas în memorie.
Washingtonul este un oraş foarte curat şi mai ales plin de parcuri, fiecare casă având în faţă gazon bine ingrijit, iar în spate o grădiniţă şi cel puţin două garaje. Parcurile sunt pline de veveriţe, semidomesticite. Am văzut maşini oprindu-se şi acordând prioritate veveriţelor care traversau strada, dintr-o parte în cealaltă a parcului. in capitala Americii sunt foarte multe muzee, nici una din-tre aceste prestigioase instituţii de cultură nepercepând însă taxe de intrare, fapt ce le face extrem de frecventate. Am văzut extrem de mulţi elevi, aduşi cu autobuzele şcolare pentru a vizita aceste muzee.
Ca şi la Chicago sau New York, populaţia este formată din toate rasele pământului. Foarte mulţi chinezi, mexicani, evrei, negri (rasa albă fiind minoritară) – toţi amabili, vorbind incet, destinşi.
De altfel, urcând într-un autobuz, am vorbit mai tare către Valerian şi toţi cei de faţă s-au uitat uimiţi la mine, după care unul a spus, din câte am inţeles eu, că trebuie să fim turişti ita-lieni… Chinezii locuiesc toţi în cartierul chinezesc, evreii au cartierul evreiesc etc, numai românii sunt răspândiţi peste tot, cum s-ar spune unu-n munte, altu-n baltă, ei întâlnindu-se numai la slujba de duminică la bisericile ortodoxe române. Am participat şi noi la o asemenea slujba la biserica „Trei Ierarhi”, prin bunăvoinţa preotului Ioan Catana, al cămi tată a fost la rândul său preot la Săpânţa. Aici am putut prezenta cartea „Doamna – Peste ani şi ani”, care a stârnit mare interes, mai ales că printre enoriaşi existau români care nu mai veniseră în ţară de zeci de ani.
După opt zile, timp în care am încercat să vizităm toate monumentele arhitectonice ale acestui oraş turistic – este plin de vizitatori tot timpul anului – am luat avionul şi ne-am îndreptat către Chicago. Am păstrat bine întipărit în memorie imaginile de la Casa Albă, Capitoliul, Cuiul – o monumentală clădire piramidală, a cărei înălţime nu poate fi depăşită de nici o clădire din capitala americană – Memorialul Jefferson, sediul central F.B.I., Turnul Poştei, Muzeul Aerului, briza Potomacului etc.
VICTOR CONSTANTIN,
coautor al volumului
„Peregrini prin America”
