Despre CEX-ul PSD, altădată… Atât timp cât acolo n-a fost vorba decât de o răfuială între grupuri și susținători, și nimic concret despre politici publice social-democrate pentru România, spitale, drumuri, școli și câte din cele în responsabilitatea statului, deocamdată nu e nimic serios de scris. Să fie ei, de acolo, sănătoși, și să poată să ducă pe umeri povara de azi, și pe cea de mâine…
Despre uniforma statului, cea a Jandarmeriei Române, căzută în dezonoare, nu neapărat pe 10 august, ci mult mai încoace, când puși oficial sub acuzare, șefii acestei instituții nu înțeleg să demisioneze, sau măcar să se suspende din funcție, ar fi multe de scris, dar statul captiv permite astăzi acest lucru. Cu repercusiuni în timp, atunci când va fi prea târziu pentru a fi prea devreme, în ideea reparației necesare.
Mai important decât partidul… cum s-o numi el, și derbedeii de resort, e cazul, pentru că uneori oamenii devin cazuri, polițistului Dorinel Dumitru Neațu, decedat la datorie, în seara zilei de 2 octombrie 2017. Aflat în patrulare, deci în exercitarea misiunii ca funcție publică în serviciul statului, acestuia i s-a făcut rău. A ezitat să părăsească teritoriul de competență, iar într-un târziu, după câteva minute de indecizie, inima sa a cedat. Intervenția medicală, promptă sau nu (aici sunt niște semne de întrebare) a fost inutilă.
A doua zi, printr-un comunicat de presă sec, poate mai sec decât în situația în care se prezintă isprava unui cetățean care a predat organului un portofel găsit pe stradă, Inspectoratul de Poliție Olt anunță decesul lui Neațu de la Postul de Poliție Milcov…
Timpul trece repede. Cei din familia tânărului care a decedat fără să ceară voie la șefi, încearcă să se acomodeze cu starea de fapt. Lor le e greu, dar o asemenea greutate n-o împart cu nimeni. Și le e și mai greu… Statul polițienesc e ticălos, mizer cât cuprinde, absurd până la Eugen Ionescu și-napoi, blocat în teorii ostile interesului bunului simț. Asta, pentru că pe rolul instanței de judecată, căci moartea nu este de ajuns, se află un proces care n-ar trebui să existe. Într-o justiție unde aici e nevoie de reformă! Se cere, legitim până la Dumnezeu, ceea ce nu vrea Poliția să recunoască, dar toată lumea acceptă că așa e: moartea lui Dorinel Dumitru Neațu, chiar dacă a survenit fără acordul șefilor, a fost în timpul serviciului și reprezintă, măcar din respect și onoare instituțională, un accident de muncă.
Ei bine, invocând vicii de procedură, legi proaste, iată ce trebuie să modifice camarila din parlament, statul cel rău, statul obedient, statul lui Carmen Dan, statul captiv, suprapus cu statul paralel, nu acceptă ceea ce e pe deplin consacrat și recunoscut, și plâns cât se poate: tragedia în sine, moartea în uniformă, la serviciu, a polițistului Neațu de la Milcov.
Procesul e greu. Judecătorul cere: hârtii, rapoarte, expertize, audieri, poate din lumea de dincolo… Cine știe ce are magistratul în cap și în planul de lucru al dosarului respectiv. Îl apără inamovibilitatea și statutul aparte. Pe Neațu, aproape că nu-l apără nimeni, decât o cerere legitimă făcută de fosta soție, în numele ei, și-n numele copilului nepregătit să înțeleagă de ce, de anul trecut, din octombrie, lumea lui nu mai e la fel…
Iată, într-un mic exercițiu de imagine (nu imaginație) care este oglinda reală în care se vede o instituție care ucide, și după moarte, Poliția Română, prin birocrație, incompetență și cinism deopotrivă. Oare ar putea s-o privească în ochi, pe văduva Neațu, ministresa de la Interne? Cred că da. Am văzut-o la audierile de la parlament, de dată recentă, când spunea, ingenuu, că jandarmii sunt niște iubitori de arte plastice, cultivatori de panseluțe, ce leagănă pe picioare, încă de la primul scâncet, bebelușul statului de drept.
Până atunci, la intrare în Milcov, împotriva ordinii firilor, îndrăznește să stea cuminte, pe o placă de marmură albă, mesajul în aducere aminte despre cum a murit, în seara zilei de 2 octombrie 2017, fără să ceară voie de la șefi, polițistului Dorinel Dumitru Neațu. Pentru patrie! Exact pentru țara care, prin oamenii săi, astăzi, îl disprețuiește post-mortem.
