Întorcându-ne în timp, NATO, „CROIT” în aprilie 1949 la WASHINGTON, se constituia ca o ALIANȚĂ de apărare colectivă în virtutea art. 51 din CARTA ONU pe durată nedeterminată…
Între 1945-1949, nevoia de reconstrucție economică precum și o serie de evenimente dramatice (blocada BERLINULUI, lovitura de stat din CEHOSLOVACIA din iunie 1948, amenințări fățișe la adresa NORVEGIEI, GRECIEI, TURCIEI și a altor țări vest-europene, politicile și metodele expansioniste ale URSS, „formarea” sistemului socialist în Europa Centrală și de Est etc, au „marcat” decizia a cinci țări europene: BELGIA, FRANȚA, LUXEMBURG, OLANDA și MAREA BRITANIE, să semneze în martie 1948, la BRUXELLES, o „HOTĂRÂRE” de apărare comună.
Pe această „bază”, ulterior negocierile purtate cu SUA, CANADA, ITALIA, DANEMARCA, ISLANDA, NORVEGIA și PORTUGALIA s-au finalizat prin semnarea TRATATULUI de la WASHINGTON în aprilie 1949 pentru un sistem comun de apărare, bazat pe un parteneriat al semnatarilor. Treptat, TRATATUL s-a „lărgit” prin aderarea altor țări:
– GRECIA și TURCIA, în 1952;
– R. F. a GERMANIEI, în 1955;
– SPANIA, în 1982;
– Fosta R. D. GERMANĂ, în 1990, după UNIFICAREA cu R.F.G, ca parte integrantă a Germaniei Unite;
– CEHIA, UNGARIA, POLONIA, în 1999;
– ROMÂNIA, BULGARIA, SLOVACIA, SLOVENIA, LITUANIA, LETONIA, ESTONIA – în 2004;
– ALBANIA și CROAȚIA, în 2009;
– MUNTENEGRU, în 2017, încât AZI sunt 29 ALIAȚI.
De la crearea ALIANȚEI și până în prezent s-au scurs aproape 70 de ani de istorie și, deși în principal OBIECTIVUL CENTRAL „DECLARAT” a rămas apărarea și securitatea țărilor membre, „SCOPUL” său a suferit SCHIMBĂRI FUNDAMENTALE, fără însă a afecta articolele 5 și 6 din TRATAT.
Astfel, în 1984, și ca efect al „atitudinii” BUCUREȘTIULUI de a se renunța la cele două „blocuri militare” (NATO și PACTUL de la VARȘOVIA), TRATATUL a fost „reconstruit” spre „a întări” securitatea EUROPEI DE VEST.
Totodată, SUMMITUL recent încheiat, deși ALIANȚA este o asociere de state libere, a reliefat o „STARE AGITATĂ” generată de „pretențiile tot mai aspre de hegemonie”, exprimate pe un TON NECONCILIANT de președintele S.U.A ce au stârnit o profundă nemulțumire, mai ales a celor două mari puteri europene: GERMANIA și FRANȚA.
În altă ordine de idei, este „curioasă” atitudinea manifestată „în interiorul” NATO în ultimii ani, care poate provoca „spre viitor” o adevărată prăbușire morală în întregul OCCIDENT, iar această „curiozitate” crescând și mai mult pe fondul întâlnirii de la HELSINKI între cei DOI MARI AI LUMII DE AZI.
Dacă „ab initio” sloganul era DESCURAJARE și APĂRARE în fața „politicii agresive” a U.R.S.S, în conformitate cu art. 5 din TRATAT, istoria va „modifica” parcursul Alianței. Astfel după încheierea războiului rece și „dispariția” U.R.S.S, ALIANȚA avea nevoie de un alt inamic care să justifice ambițiile cercurilor militare pentru „escaladarea” înarmării.
Așa a fost „inventat” și apoi amplificat pericolul posibil „ a veni” din ORIENT și NORDUL AFRICII, dar care a durat doar câțiva ani, căci în zilele noastre acesta a fost lichidat. Iată cum s-a pus problema unui „ALT DUȘMAN” care să justifice „extinderea” NATO, de fapt în interesul unui singur „patron”, tot mai irascibil și belicos. Așa se face că „speculând” NOUA POLITICĂ venită dinspre EST, ALIANȚA s-a întors la vechiul său adversar, de acum imensa și marea PUTERE DE LA RĂSĂRIT.
Începutul de mileniu a „îmbogățit” nu doar arsenalul militar al ALIANȚEI ci și propaganda internă a acesteia pe TEMA „expansiunii externe” axată pe două valențe:
1. – oligarhia tot mai lacomă;
2. – populismul servit popoarelor care a dat rezultate gen BREXIT, președinția lui Donald TRUMP, orientări noi în AUSTRIA, UNGARIA, CEHIA etc.
SUMMITUL recent a dezechilibrat serios „ trăinicia” celor 29 de aliați, căci TRUMP a declarat, e adevărat, indirect, că în noua conjunctură europeană, SUVERANITATEA înseamnă că SUA pot să facă orice vor, fără să ia în considerare interesele celorlalți, folosindu-se ca vârf de atac de contribuția de 2% din P.I.B (cu tendință de creștere la 4% spre anul 2024) neasigurată de toate țările membre.
Discursul lui TRUMP, tupeul său, anularea întrevederilor bilaterale, criticile dure la adresa GERMANIEI (noua EURO PUTERE) – deranjante, nu sunt nimic altceva decât atacuri masive asupra EUROPEI, asupra suveranității aliaților de aici.
Pe de altă parte, „defecțiunea poloneză” privind legile justiției au făcut ca această țară să caute o apropiere de „unchiul SAM” propunându-i să înființeze o bază permanentă, prima de acest fel, pe FLANCUL ESTIC al NATO, proiect care se bucură de sprijinul micilor țări baltice.
Numai că această inițiativă nu este bine privită de U.E. care s-a distanțat net prin atitudinea secretarului general NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, care vizitând POLONIA nu s-a arătat deloc încântat.
Explicația constă în faptul că EUROPENILOR din NATO le displace „subiectul” unor baze militare ale SUA în ESTUL EUROPEI, care se „explică” prin faptul că ASTA ar da încă un motiv MOSCOVEI să susțină că NATO s-a îndepărtat de la principiile sale și a devenit AGRESOR, încălcându-se ACTUL FONDATOR NATO – RUSIA din 1997.
De aici, propunerea europeană, deranjantă pentru SUA, ca la momentul necesar „să existe trupe antrenate și pregătite CARE SĂ VINĂ ÎN ACESTE ȚĂRI, DACĂ ESTE NECESAR”.
Așadar, apropo de titlu:
– Slăbesc relațiile transatlantice, provocând, ca la recentul SUMMIT DE LA BRUXELLES, situații stânjenitoare și chiar scandaluri ce pot conduce la fisuri în blocul euroatlantic?
– S-a adâncit fisura între BRUXELLES, BERLIN și PARIS, pe de o parte, și WASHINGTON, pe de alta, și de aici tonul total neconciliant al lui TRUMP?
– „Certarea” aliaților pentru că nu cheltuiesc suficient pentru „dotare militară”?
– declanșarea unui adevărat „război comercial” S.U.A – U.E.?
– Ieșirea S.U.A din două acorduri globale importante, încheiate în EUROPA, cel CLIMATIC de la PARIS și ACORDUL NUCLEAR cu IRANUL de la VIENA, prin aceste gesturi sfidându-și aliații europeni.
– Dar și gesturile de autonomie ale lui MERKEL și MACRON, arătând clar că nucleul dur european se pregătește să respingă hegemonia americană.
– Încercarea de a crea o UNIUNE DE APĂRARE EUROPEANĂ, cu o anumită „semnificație profund europeană”.
Așadar, s-a defectat oare ceva încât lucrurile „nu merg bine” în OCCIDENT, în lumea de AZI cu puternice fracturi în relațiile transatlantice și cu o ordine liberală în declin?
Atunci, ce rămâne de ales?
