Decesul fostului suveran, petrecut pe 5 decembrie 2017, un fapt previzibil. Starea sa precară de sănătate, vârsta înaintată, comunicatele enigmatice emise de familie, anticipau… Chiar și așa, moartea e un eveniment unic prin misterele sale, prin despărțirea irevocabilă de cel care devine din „este”, „a fost”. Poate, vechii daci vedeau în starea de neființă un motiv de bucurie. Însă, nici aici nu se știe cu precizie dacă lucrurile au stat așa, sau, pur și simplu, e o deformare a adevărului istoric.
Nu vreau să cad în marea capcană mediatică a celor încoronați în regimentul unde toată lumea deplânge decesul lui Mihai de România. Unii sunt sinceri, puțini, alții folosesc drept modul de relansare politică această tragedie. Să fim înțelegători, dar să nu continuăm la infinit cu acceptarea unei realități neconforme. Adică, social-democrații îl plâng pe Mihai în care au văzut, până la cosmetizarea relației, de la începutul anilor 2000, un mare om de stat. Odată, l-au întors de pe autostradă. Altădată, din scara avionului. Iar, și atunci când au reconsiderat relația, au făcut-o, eminamente, electoral. Un Adrian Năstase în campania pentru prezidențialele din 2004 a jucat degeaba rolul de mediator peste decenii. Altfel, haideți să recunoaștem: în aceste zile e o modă să-l plângi pe Rege. Dă bine, în contextul complicat al timpurilor de astăzi…
În altă ordine de idei, Mihai ia cu el în mormântul subvenționat de stat, la Curtea de Argeș, câteva enigme legate de istoria timpurilor sale. Ce a fost, cu adevărat, înainte de 30 decembrie 1947, ziua abdicării, cum a fost trădat și vândut rușilor mareșalul Antonescu, asasinat de un pluton în timpul monarhiei, în urma unui simulacru de proces. Aspecte care au fost evitate în discuțiile publice avute de fostul monarh cu jurnaliștii români, cel puțin după 1989.
Altfel, în aceste momente nu se cuvine să insistăm pe detalii legate de… dacă până în 1989, aflat în exil, Mihai a făcut tot ce era omenește posibil pentru poporul său, prizonier la comuniști. Aceste aspecte aparțin istoricilor. Iar astăzi, România duce lipsă de istorici cu adevărat independenți. Curtea regilor de azi își are cronicarii săi (sic!)
Însă, un mare gest a fost provocat de Mihai, la câteva ore după anunțul oficial al decesului său. Evident, independent de voința sa, căci capacitatea de exercițiu dispare post-mortem. O țară convulsionată de o clasă politică bezmetică, o putere discreționară, e trecută într-o stare de așteptare dată de… respectul cuvenit suveranului defunct. Aș spune că regele Mihai impune un act patriotic de mare unitate națională, în condițiile date de declarațiile făcute de pesediști, prin care declină, temporar, organizarea de mitinguri în țară, menite să susțină ceva, când, de fapt, rezultatul ar fi generat împărțirea României în două. Minim!
Mai mult, în aceeași notă, și structurile civice care se consolidează pe seama Pieței Victoriei, cea pe care vrea să o desființeze Firea de la Bacău, primar la București, cu domiciliu în Voluntari, au decis o retragere temporară din dispozitiv. Românii primesc, iată, un semn că nu e bine, venit, ciudat, pe o cheie dată de Dumnezeu, tocmai prin decesul suveranului plecat în neființă la vremea vârstei potrivite.
Fără a fi deloc un enunț nepotrivit, nici măcar forțat, regele Mihai produce un pact istoric, imediat după decesul său. Poate, mai profund decât cel prin care, necondiționat, în 30 decembrie 1947, preda România, la cheie, dinastiei comuniste… Altfel, istoria este întotdeauna spectaculoasă, iar unele evenimente generate de destin au mai multă încărcătură decât un război cu mii de morți.
N.A. Poate, într-un gest de înțelepciune, comisia de reformă a justiției ar putea să-și suspende lucrările în aceste zile! I-om cere mult lui Florin Iordache, dacă își asumă să-i propună așa ceva lui Liviu Dragnea?
