În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh Amin!
Dragii mei,
Înainte de toate, vreau să îmi cer scuze pentru absența din ultimul timp, dar Bucureștiul mă ține în priză și timpul meu a fost limitat.
Am două săptămâni în care Spitalul Bagdazar-Arseni a devenit locul în care ore bune le-am petrecut alături de bunica mea.
Cu frică și cu ochii ațintiți zilnic spre icoana cu Fecioara Maria din salonul 7, am ținut-o de mână și m-am agățat de orice zâmbet sau orice încruntare venită din partea asistentelor sau a medicilor. Am văzut în România un spital la standarde europene, cu personal de excepție, care oferă oamenilor, pe lângă sănătate, și multă speranță.
Ziua de marți, 3 octombrie rămâne pentru mine punctul de referință la care am să apelez de fiecare dată când am să vorbesc, sau am să scriu despre speranță. Era ora 8:30 când medicul ne-a invitat pe mine și pe mama în cabinet spunându-ne, oarecum temător, că o să o opereze pentru că altfel riscurile sunt extrem de mari. Am vrut să iau povara mamei mele de a completa actele necesare unei astfel de intervenții chirurgicale, dar am ales să merg în salon pentru a zâmbi spunând că totul o să fie bine.
Am o bunica extrem de curajoasă, care a ținut din toată inima să fie spovedită, împărtășită și, bineînțeles, pentru ca inima mea să trecă prin emoții și mai mari, să aibă o lumânare în dulapul de lângă pat. O urmăream cât de atent s-a aranjat, ba chiar s-a uitat în oglindă pentru a așeza baticul pe cap și s-a pus cuminte în scaunul cu rotile, cu un capod verde pe ea, plecând împinsă de un brancardier. Am mers împreună până la ușile de la Centrul de Excelență în Neurochirurgie, acolo unde am fost oprit de o asistentă, spunându-mi că nu mai am voie să înaintez. M-am uitat printre spațiul dintre tocul ușii și ușă, ore grele, și imaginea care mi-a rămas clară a fost cu o asistentă, care o ia de mână și ușor merg amândouă spre sala de operație, închizându-se în urma lor ușile care aveau să se deschidă patru ore mai târziu.
Pe holul acela în care mă aflam eu, mama și alte persoane, care așteptau ca ușile prin care mă uitam să se deschidă și să vină vești din sălile de operație, am văzut mai multe cărți de rugăciune ca într-o Biserică, Cruci făcute și mâini strânse, mai multe ca la Liturghie.
Dragii mei,
Am făcut această lungă introducere, cu multe detalii pentru că nu doar eu am mers dintr-un capăt în altul al acelui hol.
Cred că acel hol a fost bătătorit cu siguranță de Mântuitorul Hristos, care alerga de la unul la altul dând inimilor noastre putere, apoi intra la medici să îi încredințeze că totul o să fie bine și în suflete le picura speranță pacienților.
Pericopa Evanghelică din această duminică, care ne prezintă cazul tragic al unei mame, văduve din spusele Sfântului Evanghelist Luca, care își conducea unicul fiu la groapă, ne prezintă un Hristos care oferă speranță ca Om adevărat și prin autoritatea de Dumnezeu adevărat oferă și viață:
„Și după aceea, S-a dus într-o cetate numita Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te. Și s-a ridicat mortul, și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”
Cred că mesajul puternic din această duminică este acela că trebuie să fim mereu pregătiți, tineri sau mai puțin tineri pentru „date-ul” cu Hristos pentru ca El să decidă dacă ne lasă aşezaţi pe pat, cu o mulțime în lacrimi în urma noastră sau alege să ne ridice din patul acela oferindu-ne viața veșnică.
Cazul femeii văduve nu este singular, astăzi tot mai multe mame își conduc fiii spre mormânt, la propriu (din cauza neglijenței, vitezei excesive, patimilor), sau la figurat, tineri nerecuperabili din punct de vedere spiritual.
Însă, Mama care plânge, parcă tot mai mult în ultima perioadă, este Biserica, văduvită de iubirea multora dintre noi prin alegerea denigrării ei (din cauza unor cazuri locale) și aflată mereu conducând pe fiii ei, care refuză să audă porunca Lui Hristos de a se scula din patul morții, spre mormânt.
Am ales să fim creștini, pentru că vrem ca viața noastră să nu se termine la mormânt, așa că este cazul să ne comportăm ca atare!
Știți că în fiecare an am vorbit cât de sensibil am putut pe marginea acestei Evanghelii, dar anul acesta recunosc că sunt afectat și mă regăsesc acolo, în umbră, alături de cei care erau pe urmele tânărului, iar acum stau uimit (pentru că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său), cum bunica vorbește, râde cu noi, în ultimele zile a ieșit cu mine de mână pe hol să ne plimbăm sau să mergem la „agățat”, ridicându-se de pe patul de spital, recuperându-se ca tânărul mort și înviat din Evanghelie.
O compar cu un tânăr pentru că a ales să fie pregătită înainte de orice și s-a aranjat pentru cel mai frumos „date”, întâlnirea aceea cu Dumnezeu în sala de operație.
Toate cele trei femei „tinere”, din salonul 7, au ales să fie „aranjate” pentru „date-ul”, cu Hristos în sala de operație și toate au auzit chemarea „Ție îți zic, scoală-te”.
Eu le-am cunoscut înainte de a merge la Biserica din curtea spitalului și am văzut chipuri speriate, frunți încrețite, mâini tremurânde iar după ce s-au pregătit pentru întâlnire am văzut chipuri luminoase, frunți limpezi și mâini împreunate spre rugăciune.
Dragii mei,
Lecția de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos dată de salonul 7 m-a impresionat pe mine, ca teolog, și sunt sigur că a rămas din descrierea pe care am făcut-o un punct de luat în seamă și pentru dumneavoastră.
Vă rog, să încercăm să facem parte din mulțimea care rămâne uimită de Înviere… nu întristată de moarte. Amin!
Asist. Univ. Drd. Teolog Alin Bolboașă Șofaru
Facultatea de Litere din cadrul Universității din București,
Profesor – Liceul C. A. Rosetti, București
