Poeţii naufragiază mereu pe lumi necunoscute nouă. Ne relatează, prin versuri, printr-un simbolism galactic, întâmplări şi trăiri omeneşti ale eului liric. Ion Anuţa, un simbolist aparte, ne invită într-o lume pe care începem să o tratăm necorespunzător: Terra, tot mai străină noua. Versurile sunt naturale, sunt surprinzătoare. Versurile sunt ale lui Ion Anuţa, un poet al versului real, lipsit de metafore alambicate, de împănare nonliterară. Ion anuţa ne invită la poezie naturală.
NAUFRAGIAT PE TERRA
I.
De undeva, plecat aiurea, din necuprinsul infinit,
Mă-ntreb și nu găsesc răspunsul: de ce-am plecat, de ce-am venit?
În lumea asta de pe Terra, atât de lacomă și rea,
Și cum de n-am găsit limanul, în drumul meu spre altă stea.
II.
Astralu-i necuprins, iar stele… prin galaxii… stea lângă stea!
Poate găseam o altă lume, ce nu era atât de rea.
Din cosmosul nemărginit, în învelișu-mi de atom,
Urmând destinul ce mă poartă, am devenit pe Terra om.
III.
Și naufragiat pe Terra, venit să aflu cine sunt,
Enigma vieții mi se pare, că n-am s-o decriptez nicicând.
O lume plină de convulsii, cu oameni buni și oameni răi,
Veniți și ei la fel ca mine, din ale haosului văi.
IV.
În astă lume zbuciumată, în drumul ei necontenit,
Trec generațiile-n valuri, se duc așa cum au venit,
Și ce rămânen-n urma lor… cu ce-au plecat… și ce-au adus?
Suntem cumva o jucărie a Creatorului de sus?
V.
Dacă-n popasul scurt al vieții, suntem lipsiți de mângâiere,
De ce-au ales să ne conducă, avizi de-averi și de putere?
Aceste haite de netrebnici, care-și duc traiu-n desfătare,
Regi, guvernanți, șefi de partide, asupritorii de popoare.
VI.
Ce prin minciuni amăgitoare, zmulg gloatelor sceptrul puterii,
Și le oferă-n schimb tiranii, de secole, cupa durerii…
Își construiesc palate sobre, acești mișei și-a lor pleiadă,
În timp ce mulți dintre supuși, n-au case și cerșesc pe stradă.
VII.
Mă-ntreb, și nu găsesc răspunsul: de ce atâta suferință?
De ce-n decursul scurt al vieții, atâta chin și umilință?
De ce o lume planetară, stă în genunchi de mii de ani,
Așteptând milă și dreptate, de la-nbuibații de tirani?
VIII.
Istoria, cât o cunoaștem, înainte și după Cristos,
Pentru cei mulți de mii de ani, doar chin și suferinț-a fost.
Tiranii lumii strâng averi, pentru cei mulți viața-i sclavie,
De când se nasc și până mor, au parte doar de sărăcie.
IX.
Inventatorii de religii, cu cei aflați la guvernare,
Îi țin în frâu pe ignoranți, prin predici manipulatoare.
Spunând mulțimii că destinul, de Dumnezeu a fost lăsat,
În lume pururea să fie, și om sărac și om bogat.
X.
Iar cei săraci vor merge-n rai, la judecata de apoi
Acolo să te ții cheolhanuri, murind, ne-ndestulăm și noi.
Averile-s doar pentru ei, iar pentru noi e sărăcia,
Aceasta-i paradigma lumii, ce-o regăsim și-n România.
XI.
O mână de bogați ai lumii, din cât se știe, șapte, opt,
Au strâns atâta bogăție, cât jumătate de pe glob.
Iar cele șapte miliarde, au parte doar de sărăcie,
Pe când cei opt magnați magnifici, se lăfăesc în bogăție.
Cei mulți sunt creatori de bunuri, din care nu se-nfruptă ei,
Tot ce produce omenirea, stă-n mâna câtorva mișei.
XII.
Acum se străduiește asiduu, elita mondial-ocultă,
Să stăpânească lumea-ntreagă, vor bogăție cât mai multă.
Prin conspirații să formeze, guvernul clicii mondiale,
Și lumea să n-o mai conducă, guvernele naționale.
XIII.
Și stau popoarele-n sclavie, îngenunchiate-n fața lor,
Și nu se scoală să-i strivească, uniți popor lângă popor.
Nu ăsta ne este destinul, stă-n mâna noastră să-l schimbăm,
Și nu e drept jugul sclaviei, mereu în spate să-l purtăm.
XIV.
Mai nou, mulțimea de pe Terra, e-amenințată de atom,
În fața lui stă îngrozită, făptura denumită om.
De el atârnă soarta lumii și el va face Terra scrum,
Ajuns cumva din întâmplare, în mâinile unui nebun.
XV.
Și cum nebunii și mișeii sunt cei ce-n timp s-au cățărat,
Urcând pe treptele puterii, în orice țară-n orice stat.
Se pare c-a venit momentul unirii-ntregilor popoare,
În lupta sfântă de oprire, a catastrofei nucleare.
XVI.
Nu mai sunt voci pe mapamond să judece cu-nțelepciune,
Și lumea nu mai e condusă, cu realism și rațiune.
Nu mai privesc de la-nălțime, problema lumii planetare,
Doresc cu orice preț războiul și nu vorbesc de dezarmare.
XVII.
De la pupitrul de comandă, de nu-i vom alunga pe hoți,
În haosul ce s-a creat pieri-vom mistuiți cu toți.
Fără să știm nicicând vreodată, de ce-am plecat, de ce-am venit,
În lumea asta de pe Terra, din cosmosul nemărginit.
ION ANUȚA
12 iunie 2017
Slatina – Olt
