„Ce o fi simţit comandantul de cursă lungă, Traian Băsescu, atunci când i-a văzut pe Ponta şi pe Dragnea în barca aia trasă de şapte pompieri, cu apa până la gleznă?”
Marian Vasile intră în spaţiul public în 2008. Atunci, pe un val, într-o echipă de excepţie, candidează din partea PDL-ului la Primăria Comunei Studina. Un gest de frondă, asumat şi temerar, în acelaşi timp, în condiţiile în care primarul pesedist de atunci, faimosul Matei, de la Studina, părea intangibil. Din poartă-n poartă, după un dialog cu oamenii, aşa cum aceştia nu avuseseră până atunci parte, tânărul Marian Vasile îl spulberă pe fostul primar. Un om care poate şi astăzi, atunci când seara pune capul pe pernă, visează ca dimineaţa să se trezească, din nou, ce a fost până în 2008. La alegerile din 2012, atunci când în PDL a avut loc marea schismă, dată de un proces de fuziune prin absorbţie cu PSD-ul, realizat în mare parte, el şi câţiva înţeleg că cineva trebuie să rămână. Asta, în pofida unor tentaţii, a unor oferte care, în mod normal, nu se refuză. Câştigul la localele din 2012 este mult mai uşor realizat decât în 2008. Studina se schimbase, iar oamenii vedeau asta. La parlamentarele care aveau loc vreo câteva luni mai târziu, numai o conjunctură a făcut ca primarul de la Studina să nu candideze. Poate şi d’asta, astăzi, Mitel Niculescu e în Camera Deputaţilor. Nici după n-a fost să fie linişte. Plecarea sa din PDL a avut loc odată cu acel congres de pomină, când Blaga a ieşit preşedinte, iar Băsescu i-a salutat de plecare pe cei lângă care cunoscuse atâtea victorii. La PMP a venit aşa, aproape neîntrebat. Iar dacă astăzi este preşedintele organizaţiei de la Olt, acest lucru naşte întrebări. Unele ce vor veni în interviul care urmează. Aparent neconvenţional, cu accente de vacanţă, cu întrebări care, de obicei, nu se pun sau la care, în unele situaţii, se evită răspunsurile…
– Sincer, nici nu m-am gândit prea serios la treaba aceasta. Dacă ar fi să mă raportez la unităţile clasice care măsoară oamenii împliniţi, cred că da. Altfel, spun despre mine că mai am multe de făcut, iar aici intervine o relaţie mai aparte cu cel mai mare duşman al meu…
– Un răspuns care cred că nu vă convine prea mult. E timpul. Uneori nu ne lasă să facem ce trebuie, ce avem în minte. Alteori, când e din belşug, nu e să fie ceea ce trebuie din partea noastră. E o luptă, iar uneori intervine oboseala, dar eşti obligat să mergi mai departe.
– Avem fiecare momente când ajungem la un capăt de drum. Unii rămân acolo, alţii merg mai departe. Eu merg, pentru că nu se poate altfel. Mi-ar fi fost uşor să fi trecut în barca puterii în 2012, să fiu cuminte, să ascult şi să nu întreb prea multe. Numai că, n-aş fi fost drept faţă de mine, în primul rând, şi mai departe, faţă de cei care cred şi-n altceva decât în ce li se spune de către alţii, că e bun, că e rău.
– E nevoie de o dreaptă puternică în România! De o ofertă reală la actuala putere. Nu contest total proiectele politice ale celor de la PDL, PNL, fie separat, fie împreună. Numai că acolo se lucrează exact după şablonul celor de la putere. Şi atunci e nevoie de altceva!
– Din momentul în care a fost votată de majoritatea colegilor, aşa este! Aici insist şi vreau să reţineţi că am o poziţie ceva mai nuanţată. Cred că românii nu sunt pe deplin pregătiţi să aibă în poziţii de conducere, în zonele de expunere publică, femei. Vine de undeva asta şi uneori nici nu trebuie să ne explicăm prea mult. Ceva ciudat, dar lucrurile se vor aşeza în timp, iar astăzi Partidul Mişcarea Populară, condus de Elena Udrea, e singura alternativă reală la actuala putere. În toate combinaţiile posibile, noi nu am guvernat.
– E acel lider vocaţional, născut să fie aşa. Un om puternic, un patriot, dacă acest termen e înţeles corect de către dumneavoastră, de către cititori. Mă gândesc aşa, la ce o fi simţit comandantul de cursă lungă, Traian Băsescu, atunci când i-a văzut pe Ponta şi pe Dragnea în barca aia trasă de şapte pompieri, cu apa până la gleznă? Aici cred că e diferenţa între structura internă a actualului preşedinte şi oferta celorlalţi. Mai departe, concluzia vă aparţine…
– Asta-i bună! În cine aţi fi vrut să dea? Doar eu sunt preşedintele, nu? Că n-are dreptate nici cinci la sută în ceea ce spune, e povestea lui. Ca între bărbaţii care-şi asumă să fie aşa ceva, unele lucruri nu se fac, iarăşi ţine de caracterul fiecăruia. Marian e un băiat bun, chiar cu potenţial, însă între el şi proiectul politic numit PMP e acel tip de incompatibilitate necorijibilă. Să fiu mai clar, cred că trebuie: nu tuturor bărbaţilor le plac blondele cu alură de manechin. De aici încolo, aşa cum am spus-o mai sus: fiecare cu… concluzia sa.
– Un scor pe care aş vrea să-l comentez altfel decât am făcut-o până acum. Unii oameni mi-au arătat că sunt oameni, că sunt capabili să se implice, alţii cred că şi acum sunt ascunşi după copac, să nu-i vadă pesediştii că uneltesc alături de Mişcarea Populară, împotriva lor. Îi înţeleg, într-un fel. Într-o altă ordine, ştiţi ce? N-ai ce-i face. Dacă oltenii au vrut să voteze cu un partid care le-a scumpit benzina, le pune taxe pe stâlpi, nu le oferă nimic concret în creşterea calităţii vieţii, nu poţi să te opui. E dreptul lor să-i alegă, nu?
– Hai să fim serioşi! Nu văd ce ar fi atât de bătut în cuie pe lumea asta? Totul e relativ, doar că fiecare dintre noi, în nişte momente ale vieţii, rostim, mai mult sau mai puţin apăsat, anumite cuvinte. De aici încolo, nimic nu e de neînlocuit. Când îl văd pe Vasile Blaga lângă Crin Antonescu, ultimul co-autor al loviturii de stat din 2012, nu mai spun nimic…
