După 1989 am fost martorii unei etape contradictorii în care TOATE INSTITUȚIILE „COMUNISTE” au fost „supuse” unui proces de denigrare, atât din partea „NOULUI REGIM”, interesat a deveni cât mai „național”, cât și din partea unor „NEAVENIȚI” alimentați de „primul”. DAR, ADEVĂRUL TREBUIE DEZVĂLUIT INDIFERENT DE „SUBIECT”!
Între acestea și SECURITATEA care „caracterizată”, pe scurt, era considerată responsabilă de multe nenorociri, de la supravegherea întregului popor, la modul în care se făcea aprovizionarea cu alimente, cu energie electrică și căldură etc. Cei mai „elevați” o considerau ca o organizație birocratică, închistată în regulamente și comandamente politice cu statut de „poliție politică”. Ambele „CONSIDERAȚII” au fost induse ca o PSIHOZĂ care, sistematic „întreținută”, a condus la o IMAGINE MULT DEFORMATĂ.
O definiție finală, pe înțelesul tuturor, și care reflectă ADEVĂRUL DE FOND asupra SECURITĂȚII ROMÂNIEI – comparabilă, ca eficiență, cu cea sovietică, americană și israeliană, cu protecția și promovarea intereselor naționale în condițiile drastice ale lumii postbelice – ca priorități absolute, pe de o parte, iar pe de alta combaterea agresiunii împotriva sistemului ideologic românesc.
Sigur că în realizarea acestei misiuni au existat „PAȘI” ce au presupus măsuri, acțiuni, decizii, care uneori s-au dovedit chiar „dăunătoare” și au condus la o anumită antipatie, mai ales în perioada de început, după al doilea război mondial. Spun asta pentru că modul de acțiune în acei ani trebuia subordonat în primul rând contracarării unui NOU CONCEPT intitulat: „STRATEGIA DE LUPTĂ ANTICOMUNISTĂ”, elaborat prin celebra DIRECTIVĂ 68/1947 a președintelui american HARRY TRUMAN, chiar dacă n-a fost prea bine primită de următoarea administrație EISENHOWER, de altă coloratură politică.
Și acum, merită să explicăm cum a evoluat INSTITUȚIA SECURITĂȚII NAȚIONALE pe parcursul „epocii socialiste” în modul cel mai obiectiv, cu scopul esențial de a cunoaște ce este… „esențial”.
Pot fi considerate 8 etape în care SECURITATEA s-a transformat din „BRAȚ ÎNARMAT AL PARTIDULUI”, concepută la începuturi, într-un ORGANISM VIU – democratic, aflat în slujba poporului, fiecare cu nuanțele adecvate. PRIMA ETAPĂ a instaurării regimului de sorginte sovietică, ce nu era socialist, trebuie spus cu claritate, a însemnat reprimări violente asupra multor valori (politicieni, intelectuali), impunerea dogmelor marxist-leniniste, promovarea ateismului, înscenări juridice, condamnări, deportări și internări pe bandă rulantă. A DOUA ETAPĂ – după moartea lui STALIN, a apărut tendința unei anumite moderații, DAR „CONTRAREVOLUȚIA” din UNGARIA i-a pus capăt, „declanșând” ETAPA A TREIA, în care a urmat un nou val de represiuni și au fost organizate coloniile penitenciare.
ETAPA A PATRA are loc după 1958. Când au fost retrase trupele sovietice, se încheie rezistența armată din munți, iar REPRESIUNEA se va înscrie pe un TRND DESCENDENT. Începând cu anul 1960 – ETAPA A CINCEA – au loc primele „acte” serioase ale distanțării de MOSCOVA, iar dimensiunile noii realități românești se cadrau pe 1962-1964 – amnistierea deținuților politici, astfel că la a XX-A ANIVERSARE a lui AUGUST 1944, GHEORGHE GHEORGHIU DEJ, în bilanțul făcut, înscria: – în ROMÂNIA nu mai există deținuți politici; – odată cu cooperativizarea agriculturii s-a depășit etapa dictaturii proletariatului; – puterea aparține întregului popor și nu doar unei clase sociale;
În ETAPA A ȘASEA, odată cu DECLARAȚIA din aprilie 1964, regimul de la București începe a câștiga în popularitate, iar conceptul de dictatură a proletariatului va fi înlocuit cu cel de democrație populară. Ca urmare, regimul politic nu va mai fi condiționat, ca în etapele anterioare, de suportul coerciției instituționalizate prin lege.
În ETAPA A ȘAPTEA, în anul 1967, a avut loc condamnarea abuzurilor și ilegalităților comise până atunci, care nu trebuiau aruncate doar pe SECURITATE, deoarece ele erau „consecințe” ale unor DECIZII POLITICE.
Pornind de aici, în paralel cu reabilitarea unor victime ale represiunii, ale unor foști activiști, continuând cu condamnarea intervenției militare din CEHOSLOVACIA, din august 1968, s-a procedat la REORIENTAREA activității SECURITĂȚII de la componenta REPRESIVĂ, către PREVENIRE, INFLUENȚARE POZITIVĂ și ESTOMPAREA represiunii politice. ETAPA A OPTA, după 1968, însemna TRENDUL ASCENDENT al popularității regimului, cu o largă deschidere în relațiile cu lumea occidentală și prezența tot mai activă a ROMÂNIEI în „LUMEA INTERNAȚIONALĂ”.
PE ACEST FOND s-a ajuns la o NOUĂ ABORDARE a atribuțiilor SECURITĂȚII, de protecție și promovare a INTERESELOR ROMÂNIEI, încât structurile, de informații și securitate au devenit un organism adaptat contextului politic intern și internațional. Este evident că pentru a ajunge AICI a fost nevoie de eforturi susținute, de asumarea unor responsabilități crescute și de angajarea de resurse umane și materiale majore, DAR și de depășirea unor DIFICULTĂȚI și obstacole majore, cum a fost – TRĂDAREA PACEPA. Dar, CINE A FOST PACEPA, pe care familia îl voia violonist? Născut la 28 octombrie 1928, în București, a urmat normal școala, iar în 1951 s-a „retras” de la FACULTATEA DE CHIMIE București pentru a lucra la CONTRASPIONAJ – SECURITATE. A avansat și în 1972 a fost numit secretar de stat în M.A.I și prim-adjunct al șefului D.I.E – până la fuga din 1978.
În anii 70, PACEPA a intrat în grațiile lui CEAUȘESCU, bucurându-se de o mare încredere, chiar în situații „confuze”, cum ar fi: a.) În iulie 1978 LEONID BREJNEV aproba să i se comunice lui NICOLAE CEAUȘESCU faptul că AMERICANII au un important agent plasat chiar la vârf, în apropierea sa. Atunci, Ceaușescu, curios, l-a chemat pe PACEPA și nu pe superiorul lui, directorul plin al D.I.E (probabil că DOICARU era bănuit ca fiind agent al sovieticilor) și a avut loc următorul dialog: „- PACEPA, vezi că rușii mi-au spus că aici, la noi, la nivel înalt, în cercul nostru, este cineva care ne trădează americanilor. Ai grijă și ocupă-te de această problemă! – Am înțeles, așa voi face, tovarășe comandant suprem!” b.) În vara 1978, SERVICIUL ROMÂN DE CONTRAINFORMAȚII a început să-l urmărească pe PACEPA pentru că acesta a intrat în contact cu spionajul american, căruia probabil i-a transmis informații încă înainte de 1978.
Prinzându-se, PACEPA îl „păcălește” pe GHEORGHE OPREA – prim-viceprim-ministru, care i-a aprobat plecarea în R.F.G pentru tratative cu grupul FOKKER spre a produce avioane pentru ROMÂNIA.
Ajuns aici, cu ajutorul unui ROLF SPITRA se predă bazei americane de la FRANKFURT care l-a preluat și pentru că „lucrase” pentru ruși și fiind al lor l-au „catapultat” în SUA, UNDE A DENIGRAT ȚARA cu „ORIZONTURI ROȘII” și ca urmare RONALD REAGEN i-a acordat, după 9 ani, cetățenie americană.
TRĂDAREA a influențat negativ imaginea țării, a făcut să crească atmosfera de suspiciune în cadrul serviciilor speciale ce a condus la demiterea unor ofițeri și agenți.
În cele din urmă, deși a trecut un timp destul de lung, serviciile și mai ales spionajul extern au fost aduse din nou la nivelul anterior lunii iulie 1978. Ca urmare, activitatea a continuat la un nivel de înaltă clasă pentru țară și a avut rezultate de excepție, materializate în progresul rapid al societății și afirmarea ROMÂNIEI ca un factor important în viața politică internațională și NU în apărarea intereselor stricte ale regimului comunist – așa cum a fost vizibil și în decembrie 1989.
