CREȘTINISMUL, pe scena istorică laico-religioasă este un FENOMEN ISTORIC extrem de complex, CĂCI el a „declanșat” ceea ce numim azi „ÎNCEPUTURILE BISERICII CREȘTINE”, legat de venirea PRIMILOR ÎNVĂȚĂCEI ai lui IISUS la ROMA, unde predicau noile DOCTRINE despre FRATERNITATE.
Aceștia, între mulții predicatori ambulanți, obișnuiți printre locuitorii CAPITALEI LUMII, lăudau SĂRĂCIA, UMILINȚA și BLÂNDEȚEA, în contrast cu BOGĂȚIA, AURUL și „BUCURIILE NESFÂRȘITE” de atunci…
LUMEA ROMANĂ, treptat, treptat, devine receptivă la această NOUĂ RELIGIE, disprețuind vechea la religie a zeilor. Așa au apărut CREȘTINII al căror număr creștea de la an la an și s-au „organizat” în COMUNITĂȚI CREȘTINE.
În fruntea acestor comunități era un EPISCOP. Cel care și-a luat această răspundere a fost PETRU ca primul EPISCOP al ROMEI ce urmase lui PAVEL, care însă nu și-a „proclamat” această demnitate.
Cu vremea, urmașii lui – numiți TATA sau PAPA – au luat numele de PAPĂ și ca predicatori ai „ÎNVĂȚĂTURILOR” ÎNVĂȚĂTORULUI din NAZARET au întărit BISERICA CREȘTINĂ ce va deveni o puternică INSTITUȚIE în cuprinsul IMPERIULUI. DECLARAȚIA ACESTEIA, că numai și numai DUMNEZEUL EI este adevăratul STĂPÂN al CERULUI și PĂMÂNTULUI și că toți ceilalți ZEI sunt înșelători se îmbină cu refuzul de a omagia pe ÎMPĂRAT coroborat cu refuzul creștinilor de a intra în armată.
Aceste lucruri au dus la „slăbirea” LEGIUNILOR ROMANE care în fața „insistentelor” atacuri barbare se retrag punând în pericol ETERNA ROMĂ. În schimb misionarii creștini pătrundeau în LUMEA BARBARĂ propovăduind EVANGHELIA PĂCII cu influențe deosebite în lumea TEUTONILOR și FRANCILOR.
Împărații de la ROMA, înțelegând „FENOMENUL”, au acordat creștinilor drepturi, chiar egale, cu ale „CREDINCIOȘILOR” în ZEI, în provinciile de margine mai întâi…
Astfel, împăratul CONSTANTIN CEL MARE, deși un ÎMPĂRAT foarte brutal, după VICTORIA asupra dușmanilor săi pe care a pus-o pe seama DUMNEZEULUI CREȘTIN, „recunoscu oficial BISERICA CREȘTINĂ”, pentru ca un urmaș al său, ÎMPĂRATUL JOVIAN să dea BISERICII CREȘTINE STRĂLUCIRE.
Ca urmare, când IMPERIUL „SE CLATINĂ”, BISERICA a devenit speranța și sprijinul CELOR MULȚI și care a reușit într-adevăr să reziste tuturor evenimentelor ce au „distrus” IMPERIUL ROMAN, ba chiar episcopii ROMEI au reușit să mențină INDEPENDENȚA orașului.
SUCCESUL FINAL al CREȘTINISMULUI s-a datorat însă unui alt „EVENIMENT ISTORIC”. După căderea REGATULUI ROMANO-GOTIC al lui TEODORIC, în sec. VI, „strânsoarea” asupra ROMEI a slăbit, căci „CEI” de după GOȚI – LONGOBARZII, SAXONII și SLAVII, erau triburi SLABE și ÎNAPOIATE.
Acest fapt „a permis” EPISCOPILOR DE LA ROMA să se afirme în „a apăra și păstra” ORAȘUL, și ca urmare „RESTURILE IMPERIULUI”, mai ales din PENINSULĂ, au recunoscut pe EPISCOPII de la ROMA ca STĂPÂNI SPIRITUALI și chiar POLITICI ai LOR.
EVENIMENTUL care „a marcat” ÎNCEPUTUL ASCENSIUNII CREȘTINE a fost „APARIȚIA” în anul 590 a unui OM PUTERNIC ce avea numele GRIGORIE. Acesta, „patrician bogat”, fusese PREFECTUL sau PRIMARUL ROMEI după care s-a călugărit devenind repede EPISCOP la BISERICA SF. PETRU pentru ca apoi să fie ales PAPĂ, sub numele GRIGORIE I CEL MARE.
ACTIVITATEA lui de 14 ani (590-604), ca PAPĂ, a uimit toată LUMEA CREȘTINĂ din EUROPA APUSEANĂ care (datorită lui) a recunoscut OFICIAL pe PAPA de la ROMA ca ȘEF al întregii BISERICI CREȘTINE, decizie „revigorată” apoi cu mare autoritate mai târziu prin „DICTATUS PAPAE” al CELEBRULUI PAPĂ – GRIGORE al VII-lea (1073-1085).
„PUTEREA” PAPILOR însă nu cuprindea și RĂSĂRITUL CONSTANTINOPOLULUI – unde împărații ce se considerau urmașii lui AUGUSTUS și TIBERIUS s-au proclamat EI, conducători ai RELIGIEI de STAT de aici ajungându-se apoi la MAREA SCHISMĂ din 1054 ce a împărțit CREȘTINISMUL în două ramuri: VESTICĂ – CATOLICĂ și ESTICĂ – ORTODOXĂ, ca expresie a tensiunilor ce datau de multă vreme între CREȘTINĂTATEA LATINĂ și cea GREACĂ.
După anul 1453, când BIZANȚUL a fost cucerit de TURCI, nepoata fratelui TOMA al împăratului ucis CONSTANTIN s-a căsătorit cu IVAN al III-lea al RUSIEI în baza căreia în 1589 PATRIARHUL bisericii ortodoxe ruse din MOSCOVA, socotind RUSIA – moștenitoarea tradițiilor din CONSTANTINOPOL a pretins preluarea rolului conducător al bisericilor ortodoxe din lumea întreagă.
Ca urmare, ȚARUL RUSIEI își asumă PUTEREA după modelul ÎMPĂRAȚILOR BIZANTINI, „întocmindu-și” o CURTE după moda ORIENTALĂ pe care împărații din BIZANȚ o aduseseră din ASIA și din EGIPT, ce semăna cu a lui ALEXANDRU CEL MARE – „OBICEI” ce a durat 600 de ani.
După moartea ultimului ȚAR, NICOLAE și „ALOR LUI”, BISERICA a fost „REDUSĂ” la o „NON-POZIȚIE”, dar după anii 1990 se RECONSIDERĂ. Din cele 2,2 miliarde de creștini din toate cultele din întreaga lume, AZI, CREȘTINII ORTODOCȘI sunt 260 de milioane (din aceștia peste 100 de milioane în RUSIA); sunt organizați în BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE (14), AUTONOME (2), cu autonomie parțial recunoscută (5), cu autocefalie parțial recunoscută (1) – aflate în comuniune liturgică cu PRIMAT ONORIFIC – PATRIARHUL ECUMENIC de la CONSTANTINOPOL.
Există și comunități ortodoxe în afara comunității liturgice. BISERICA ORTODOXĂ a celor 7 SINOADE ECUMENICE, are la BAZĂ NOUL și VECHIUL TESTAMENT, CONDUCĂTORUL EI este IISUS HRISTOS, FIUL lui DUMNEZEU, ce conferă o URIAȘĂ IMPORTANȚĂ SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII, căci prin EA CREDINCIOȘII se UNESC atât SPIRITUAL, cât și MATERIAL cu IISUS.
Din 1991 – patriarh ECUMENIC (demnitate numită așa din sec. VI) al CONSTANTINOPOLULUI este BARTOLOMEU I arhiepiscopul „NOII ROME”, al 270-lea patriarh cu dublă cetățenie – turcă și greacă. Socotit „succesor” al Sf. Apostol ANDREI, EL este un fel de „PRIMUS INTER PARES” între ceilalți, este deschis „dialogului religios” și la 30 noiembrie 2006 a vizitat VATICANUL unde a semnat o „DECLARAȚIE” cu PAPA BENEDICT al XVI-lea. Pe aceeași linie, EL a participat la „ungerea” PAPEI FRANCISC, eveniment ce nu se mai „întâmplase” de 1.000 de ani.
BISERICA ROMÂNO-ORTODOXĂ s-a declarat AUTOCEFALĂ în 1864, iar 1925 a devenit PATRIARHIE.
PAPA FRANCISC – este al 265-lea PAPĂ, socotind pe SF PETRU cel dintâi (30-67) se bucură de o mare popularitate în toată lumea pornind de la comportamentul și acțiunile sale pentru BINELE TUTUROR. În cei șapte ani de pontificat i-a îndemnat pe politicienii LUMII să lucreze „în slujba oamenilor”.
El este în același timp și SUVERANUL VATICANULUI – STAT cu 1.000 de locuitori pe o suprafață de 0,5 km pătrați – în CELEBRA ROMĂ – înființat la 11 FEBRUARIE 1929 prin tratatul de la PALATUL LATERANO între SF SCAUN și ITALIA.
VATICANUL – stat recunoscut – cu o BANCĂ PROPRIE, cu BANCOMATE funcționale în LIMBA LATINĂ, cu MONEDA EURO personalizată cu imaginea PAPEI – doar monede și nu bancnote, fără ÎNCHISORI PROPRII, cu 2 „ARMATE” – GARDA ELVEȚIANĂ și
GARDA DE CORP a PAPEI – se bucură de un imens PRESTIGIU ce impune RESPECT tuturor statelor din LUME.
Dacă fosta vizită a PAPEI – SF. IOAN PAUL AL II-LEA în țara noastră nu s-a soldat cu „REZULTATE ISTORICE”, poate vizita PAPEI FRANCISC a încercat o „POARTA” a unei CĂI ISTORICE spre împăcarea celor DOUĂ BISERICI CREȘTINE în beneficiul
CREȘTINISMULUI.
