În martie 2020, in corpore, presa locală, iar spre seară şi cea generalistă de ştiri, titrau flagrantul reuşit de la Pădurea Sarului, Olt, acolo unde patru poliţişti de la Rutieră erau reţinuţi pentru luare de mită. Sentinţa publică, prinvindu-i pe Octavian Enculeasa, Mircea Coman, Mircea Pană şi Adrian Găneşanu, fusese pronunţată până seara. Iar societatea civilă, mare consumatoare de carnagii, îi vedea deja închişi pe viaţă într-un stabiliment penal, pocăindu-se şi cerând iertare celor pe care îi amendaseră sau, pe drept, le ridicaseră dreptul de a conduce.
Însă, evoluţia anchetei penale, în cazul celor patru, deşi va fi greu de condensat în doar câteva fraze, ajunsă la clasarea cauzei, arată o fisură în mecanismul funcţionării statului de drept.
Fără a mai vorbi de modul predilect dedicat acestora, prin care a fost efectuat flagrantul.
După aproape trei ani de încordare maximă, de timp suficient pentru organele abilitate de a dovedi flagrantul din 10 martie 2020, cercetarea penală se dovedeşte a fi o făcătură ordinară, îndreptată, din surse, doar împotriva unuia dintre poliţişti, căreia i-a căzut victimă şi grupul celorlalţi trei.
Practic, tot instrumentul creat şi folosit în vederea acuzării, este demontat de instanţă, unde se reţine şi faptul că nu există mijloace de probă, metode speciale de supraveghere, cercetare specifice unui flagrant unde, dacă s-ar respecta regulile manualului, privind procedura, dai greş ca organ din două motive: ori o faci intenţionat, ori eşti mai prost pregătit decât cel mai neinstruit paznic de primărie comunală.
Aici ar fi vorba doar de ultima presupunere, dar când te gândeşti că ofiţerii sub acoperire sunt remuneraţi din bani publici să agaţe traseiste la Saru, parcă te întrebi ce e cu statul de drept şi cine are grijă de funcţionarea sa…
Nu merge pe prezumţia de preacucerncie a poliţiştilor Octavian Enculeasa, Mircea Coman, Mircea Pană şi Adrian Găneşanu, dar anumite fluierături le-or fi făcut de-a lungul timpului în biserică, nu sunt de comeptenţa Anticorupţiei şi ţin un pic de… altceva, însă aceştia, dacă nu au făcut-o până acum, au tot dreptul să-i cheme undeva, permis procedural, statul român la bară şi să ceară şi pe mă-sa despăgubiri, în contextul în care Cosntituţia garantează universal nişte drepturi, iar ale lor au fost călcate flagrant, că tot vorbim de acest termen, în piciore de presupusa „România normală”. Într-o altă ţară, mai „anormală” decât a nostră, după clasarea unui astfel de dosar, statul, prin instrumentul de cercetare penală, iese în spaţiul public şi prezintă, pe lângă scuze, vinovaţii de etapă cât şi toate detaliile cauzei pentru ca el, cetăţeanul normal, să înţeleagă exact ce a fost de fapt. Dar America, Anglia, Franţa mai au mult să ne ajungă din urmă pe noi.
E delicat să ajungi în această zonă, a asumării uni greşeli în exerciţiul funcţiunii, dar altfel nu se poate. Erorile de procedură nu sunt doar nişte greşeli de natură tehnică, ele vizează factorul uman, iar când greşeşti aici, trebuie să plăteşti.
Însă, la noi, informaţia privind clasarea cauzeicelor patru poliţişti nu a mai prezentat interes pentru opinia publică. „Condamnarea” lor fusese făcută după 10 martie în spaţiul public.
N.A. La scrierea acestor rânduri, nu ştiu de ce mi-a veni în minte imaginea arestatului în cazul crimei de la Strehareţi de acum 17 ani. Gheorghe Ioana a fost prezentat încătuşat în faţa vitrinei cu trofee de pe holul IPJ Olt. Imagine greu de uitat, însă şi în acest caz, omul a fost dovedit nevinovat. Probabil anchetatorii de la Cercetări Penale şi Parchet sunt acum pensionari speciali, dar imaginea aia e greu de uitat… Un om pierdut. Privind iertător spre camerele foto ale jurnaliştilor, zâmbind amar, ştiind în acel moemnt că, orice ar spune, nu va fi folosit în apărarea lui.
