Într-o lume normală, chiar și atât cât își permite societatea românească să fie de normală, Mădălin Ady Teodosescu nu ar fi trebuit să existe, ca primar al Balșului, decât un mandat, timp suficient pentru a le arăta oamenilor locului că nu-l merită pe al doilea… Asta, fără a ține seama de stagiatura acestuia în funcția de viceprimar.
În Oltul pentru toți, Balșul ar fi trebuit să fie al doilea pol urban al județului. Așezat strategic, orașul a făcut un blestem din drumul de legătură dintre Slatina și Craiova, și nicidecum o oportunitate de dezvoltare a comunității. Astăzi, pe fondul acestei situații, căci aici se măsoară puterea unei așezări, prețul unui apartament cu 3 camere din Balș se vinde cu echivalentul unei garsoniere confort trei, din rezidențiala zonă, cunoscută de slătineni drept Șerpărie…
Practic, în afara unor exerciții, când stupide, când penibile, de cosmetizare a unei realități, în fapt imposibil de ascuns, primăria condusă de cel cu „y” în prenume, nu a fost niciodată partener al orașului, ci adversar al… unui punct de plecare, fără a mai vorbi de construcții și gândiri pentru mai bine. Cu niște băncuțe amplasate fie strategic, fie idiot, făcute pentru a fi rupte și ulterior înlocuite, cu niște panouri informative de pe modelul din epoca Vanghelie de la 5, Balșul nu a avut nicio șansă. Să se facă bine, și să înceapă o viață în care bălșenii să nu privească spre speranță, doar la Craiova, Slatina sau Spania renegaților de sine. Aici nu ar fi fost nevoie de un primar de geniu, ci doar de un edil cu bună-credință și aplecare spre vremurile în care suntem. Iar când trebuie să susții aceste rânduri, să vedem că unul dintre cei mai mari angajatori este, la Balș, primăria. Asta spune multe…
Aici nu este vorba de un rechizitoriu. Nici măcar de o judecată. Este o constatare a unui oraș trist, nici măcar abandonat, ci captiv în interesele, de la mici spre foarte mici, ale unui om incapabil să înțeleagă că a fi primar este o misiune de interes public.
În prag de pre-campanie electorală, este posibil ca Mădălin Ady Teodosescu să nu rateze nicio înmormântare, niciun parastas și nicio adunare publică, de orice fel ar fi ea. Să încerce să convingă, să constrângă, cu pârghiile instituționale, oameni, pentru a le cere să voteze în ziua când vor fi din nou alegeri locale. Le va spune despre asfalt, anvelopări de blocuri, băncuțe, locuri de joacă, chiar și locuri de veci, pentru a doua zi după ziua votului… E posibil să invoce și Drumul Expres Slatina-Craiova, și să spună cum a contribuit el la ceva unde chiar nu a făcut nimic. Sunt șanse ca, emoțional, unii să-l creadă, dar bălșenii au un grad de inteligență cu mult peste media a ceea ce crede primarul aflat la apus de mandat.
Peisajul din Balș e sumbru și nu numai în sensul arhitecturii orașului. Este așa atât timp cât gradul de așteptare în mai bine e limitat, dacă nu inexistent. Într-un fel, respectând proporțiile și timpul istoric, Balșul lui 2020 seamănă izbitor de mult cu Slatina de până în 2004. Orășelul trist unde, după fiecare ploaie, trotuarele erau spălate cu noroi de la tufișurile ornamentale depășite de conceptul urbanității sfârșitului și începutului de secol.
Repetitiv, aproape obsesiv pentru bălșenii de bună-credință, ar trebui să fie întrebarea: „Cum a fost posibil un Mădălin Teodosescu?” O întrebare pusă la timpul trecut, pentru că, pornind de la realitatea crudă de la fața locului, aceasta nu poate fi pusă nici la timpul prezent și nici la timpul viitor. Căci astăzi, deși semnează cu documente datate zilei curente, Mădălin Ady Teodosescu este istoria care nu ar fi trebuit să o aibă orașul lui Mihail Drumeș, Petre Pandrea și alți oameni care au făcut și fac în continuare cinste celor două maluri ale Oltețului.
N.A.
Nu există patimă în rândurile de mai sus. E doar o constatare amară. Luați prin comparație, orășele similare Balșului, din Transilvania, unde speranța fusese oficial declarată la rubrica „pierderi”, cam în același timp în care își începea Teodosescu mandatul la Balș, iar astăzi sunt renăscute din cenușă, devenind exemple de bună-practică: Sebeș, Dej, două exemple despre cum se poate și cum se face. Și, ar mai fi și altele…
