În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh Amin! Dragii mei,
Iertați-mă că vă scriu atât de târziu. Începutul de an școlar este o CRUCE extrem de grea pentru un profesor, doarece nu prea se mai vede din hârtiile pe care le are de completat, transmis în termene limită sau pregătit pentru bunul mers al unei școlii abandonate de cei care ar trebui să o țină în grijă.
Fiind săptămâna după marea sărbătoare a „Înălțării Sfintei Cruci”, a trebuit să le vorbesc copiilor despre ce înseamnă Crucea, semnul Crucii, de ce trebuie să ne închinăm ș.a.m.d. Luându-i de la nivelul „pentru că așa este bine” și ajungând cu ei la înțelegerea unui simbol și mai ales la trăirea sensului Crucii a fost o reușită care încă îmi bucură sufletul.
Mi-a atras atenția însă un aspect. La fiecare clasă am pus un copil, urcat pe scaun, să stea în poziția unei Cruci, pentru a le arăta că între mâna dreaptă și cea stângă, el, de acolo, poate „îmbrățisa” întreaga sală. Ba, mai mult, când l-am dat jos, în fiecare clasă am și demonstrat lucrul acesta simțind un lucru absolut cutremurător: copiii simt nevoia de îmbrățisare!!! Mi s-a părut extraordinar ca un elev de clasa a 12- a, de pe acum viitor student, să se bucure atât de mult când i se oferă și mai ales oferă o îmbrățisare către profesor, acesta din urmă dorind doar să demonstreze o afirmație.
Am rămas revoltat pe interior de dorința din ochii lor de a fi tratați ca oameni care au sentimente, nu doar ca materiale didactice, pe care ministerul experimentează tăieri din pix a semestrelor sau diferite acțiuni și activități care au făcut ca mai toate generațiile din ’90 să fie generații experiment sau de sacrificiu.
Dragii mei,
Oferiți copiilor îmbrățisare să puteți simți o inimă care plânge sau se bucură! Zâmbiți sincer în preajma lor pentru că mare nevoie au de încredere că ce fac ei, sau nu fac, este sau nu este bine!
Cea mai frumoasă declarație de dragoste rămâne îmbrățisarea, o afirmație pe cât de profundă pe atât de adevărată. Hristos, Domn și Dumnezeu pe Cruce oferă lumii de atunci, de astăzi și de mâine o veșnică îmbrățisare. Sărbătoarea din data de 14 septembrie este confirmarea acestei bucurii pe care Dumnezeu o face tuturor care cred și se însemneză cu semnul Crucii și mai ales înțeleg sensul ei.
Care este obligația noastră astăzi? Să imităm pe Hristos până la nivelul acela! De a sta pe Cruce, bătuți, umiliți, refuzați și cu toate acestea să îmbrățisăm pe toți cei care ne văd.
Indiferent că vorbim de soldații care ne dau oțet amestecat cu fiere, adică amarul din fiecare zi, sau că suntem conducătorii evreilor care rădeau și își băteau joc de Hristos cel răstignit, aici nu dau exemplu că îi cunoașteți fiecare dintre dumneavoastră pe cei pe care îi aveți, sau… că vorbim de femeile mironosițe care au înțeles îmbrățișarea unui Dumnezeu pus pe Cruce.
Îmbrățisarea Lui, prin omul care o face, este atât cea dată la durere când simți că totul în jurul tău este năruit, fie cea dată atunci când bucuria ta trebuie, în mod obligatoriu, împărtășită cu cel/cei care au crezut că poți și te-au susținut.
Îmbrățișați-vă unii cu alții, ca Dumnezeu să vă îmbrățișeze pe voi, acum și pururea și în vecii vecilor Amin!
