– Fata mea, cred că o să plec.
– Când?
– Peste o saptămână, cel mult zece zile.
– Unde?
– În America.
– America? Ha, ha, ha – ca în ’80 în Maroc, la… (vezi „Doamna…”, ediţia 2009, pag. 183).
Discuţia părea a fi amuzantă, însă, după câteva minute de gândire, fu reluată cu mai multă seriozitate.
– Mă, băiatule, prin 1995, ai spus în glumă că pleci. Te-am întrebat unde şi mi-ai răspuns că nu ştii. Ai venit după douăsprezece zile, neras, nespălat, cu un vraf de hârtii.
(„Doamna”.., Ed. 2009, pag. 226). Măi, băiatule, e sigur că pleci în America? Am nevoie de timp ca să îţi fac bagajele, să nu îţi lipsească nimic.
– Sigur. Cred că voi sta cam o lună.
– Bine. Îţi voi cumpăra tot ce-ţi trebuie, ca acolo să nu te faci de râs.
O ştiam cât este de meticuloasă, cu vreo doi ani în urmă îmi făcuse bagajul pentru o partidă de pescuit de două-trei zile la Izbiceni.
La vederea a două genţi de voiaj imense îi spusesem nevesti-mii că nu intenţionez să mă mut, ci să lipsesc de acasă două-trei zile. Desfăcând una din genţi am dat peste o pernă, indispensabili flauşati, flanelă groasă de corp şi culmea, o pereche de ciorapi de lână, lungi până la genunchi. M-am supărat foc, am strigat că pe căldura aia o să mă fac de râs faţă de prieteni…
– Băiatul meu… eu sunt născută pe malul Dunării şi ştiu ce friguroase sunt nopţile pe baltă. Nu le cari în spinare şi s-ar putea să-mi mulţumeşti la întoarcere.
Am campat, la Izbiceni, pe un pod, în mijlocul barajului, unde, acum, nu se mai poate ajunge decât cu barca. Au fost două nopţi de vis, stând în patul meu de campanie şi privind la cerul spuzit de stele. Doamne, şi câte stele căzătoare, iar din când în când apărea din depărtare câte un avion, clipind în feeria nopţii. Mi-am scos totuşi hulita pernă, altfel poziţia capului era incomodă. După ora unsprezece noaptea mă încerca un frig ce se accentua constant, de începuseră a-mi clănţăni dinţii, dar nu voiam în ruptul capului să apelez la geantă. Ce credea nevastă-mea, că o să mor de frig? Pe la doisprezece noaptea, nu am mai rezistat. Mi-am luat pe sub trening flanela groasă de corp, pe deasupra slipului indispensabilii flauşati şi peste şosete acei ciorapi de lână, pe care acum îi binecuvântam din toată inima, deoarece cu ei mă simţeam ca în paradis. Dimineaţa, bine odihnit, am râs de prietenii mei, care alergau în speranţa că se vor încălzi, cât de cât, după cruntul frig al nopţii petrecute pe baltă.
– Ce-i pasă lui Nenea! El s-a putut odihni, dar mie mi-au clănţănit dinţii de frig toată noaptea. Uite, şi acum îmi mai clănţăne!, rostise cu năduf Mărin.
Poate că citind aceste rânduri va afla şi consoarta mea câtă dreptate a avut, deoarece nu i-am spus niciodată, din orgoliu, că dreptatea a fost de partea ei…
……………………….
De la aeroportul Otopeni, avionul trebuia să decoleze la orele nouă dimineaţa, urmând să facă escală la Paris. Cu imensul geamantan şi cele două sacoşe aşijderea, îl urmam orbeşte
pe Valerian. EI fusese de multe ori prin mai toate ţările Europei cu avionul şi se descurca de minune.
– Domn’ profesor al meu, daţi-mi jumătate din seturile de cărţi, ca să le bag la mine, altfel sigur veţi depăşi greutatea admisă a bagajelor. Să vă scoateţi pantofii, cureaua şi tot ce e metal şi să le puneţi pe tavă, că vă intorc vameşii şi vă vor controla la sânge. Actele pentru amândoi le iau eu. Mergeţi tot timpul în spatele meu fără a scoate o vorbă, să nu avem necazuri.
La prima mea decolare, simţii un gol în stomac, în timp ce corpul îmi era presat în scaun. De acolo de sus, din înaltul cerului, Dâmboviţa ciobanului Bucur părea o şerpuire fără margini aflată undeva într-un tablou. Motoarele torceau liniştit, dându-mi senzaţia că mă aflu într-un banal autobuz. După trei ore de zbor, am ajuns pe cel mai mare aeroport, din câte ştiu, la Paris-Orly.
Imensa aerogară era plină de călători, din toate colţurile lumii, un adevărat „Turn Babel”, vorbindu-se în mai toate limbile pământului. După câteva ore de aşteptare, am fost îmbarcaţi pe o aeronavă mult mai mare pe cursa Paris-Washington.
O frumoasă stewardesă ne rugă să ne punem centurile de siguranţă, după care urcarăm spre înaltului cerului, cu destinaţia America. Din cele opt ore, cât a durat zborul, cea mai mare parte a constat în traversarea Atlanticului. Privind prin hublou, îmi amintii de o glumă în care comandantul unei aeronave şi-a anunţat pasagerii că motoarele s-au oprit deasupra oceanului şi că amerizarea fortaţă este inevitabilă.
– Veţi primi de la însoţitoarele de zbor câte un spray cu care vă veţi da peste tot, deoarece în zona aceasta mişună rechinii.
– Şi dacă ne dăm cu spray, nu ne mai mănâncă? întreabă un pasager, în timp ce toată lumea dădea cu spray pe corp.
– Ba da, dar mai în scârbă, răspunde flegmatic comandantul.
Am încercat să râd, dar parcă nu era râsul meu. Mai degrabă, mă cutremurai, la gândul că avionul din anecdotă ar putea fi chiar cel în care mă aflam.
VICTOR CONSTANTIN,
coautor al volumului
„Peregrini prin America”
