Un nou șef la Pirelli. De data asta o fi un om?

Responsabilul de la firma de comunicare, care are contract de promovare cu partea românească a producătorului de cauciucuri Pirelli, a anunțat, pe toată lumea, că începând cu data de 20 septembrie 2017, Wolfgang Meier a venit director general (așa s-ar explica partea de comunicare unde se spune: „a preluat conducerea Pirelli Tyres Romania…”).

O politică interesantă de cadre la nivelul acestei firme internaționale, plecată dintr-o mică afacere italienească, prin 1872, la Milano: nimeni nu stă prea mult într-un loc. Dinamismul e explicabil, din punct de vedere managerial. Nu trebuie să se formeze legături profunde în plan local, să apară sentimente sau cine știe ce importuri de obiceiuri locale. Pe seama asta, unii au scris adevărate teze de doctorat în materie de management performant.
Despre Wolfgang Meier, oficial, se spune că e de 22 de ani în firmă și a lucrat în mai multe subsidiare ale acesteia, unde, evident, a obținut cele mai înalte performanțe ale capitalismului multilateral dezvoltat… Interesant ar fi că, deși detașat la Slatina, domnul cu prenume de mare compozitor își păstrează mai departe o funcție importantă în cadrul subsidiarei din Germania.
Ajuns pe meleaguri românești, noul șef de la Pirelli ar trebui să fie atent la foaia de parcurs a predecesorilor săi! Practic, în fabrica de la Slatina, din toate câte are Pirelli în lume, se obține cea mai mare producție în condiții similare de echipare tehnică și încărcătură pe resursa umană. Asta pentru că a prins, încă de la început, nevoia de plus-valoare a patronatului, în raport cu capacitatea de muncă a celor angajați în capacitățile de lucru din halele aflate la ieșire din Slatina, spre Brebeni.
Însă, prețul se pare că este prea mare. Gradul de epuizare al oamenilor e greu de analizat, dar se apropie de limita de suportabilitate. Un popor docil, cum e cel român, își dovedește sensul arătat și atunci când lucrează în multinaționale. Practic, pentru a defini, într-un mod plastic, ce se întâmplă aici, e ca și cum pe o distanță rutieră, un conducător auto exploatează la capacitate maximă autovehiculul pe care trebuie să-l deplaseze între două puncte. Mașina testată înainte de începerea producției de serie va reuși să răspundă comenzii. O dată, de două ori, dar nu la infinit. Într-un moment iminent, va ceda. Cam așa e la Pirelli. Numai că mașinilor cărora li se cere maxim de efort nu sunt de fier, sunt oameni.
Presiunea zilnică, justificată numai din punct de vedere al conceptului de conducere modern, e pusă tot pe oameni. Iar dacă astăzi, până acum, nu a căzut, efectiv, cineva în linia de tranșeu a frontului producției de anvelope, e pentru că nu s-a întâmplat… deocamdată.
Noul șef de la Pirelli nu ar trebui să vină cu un nou impuls al creșterii producției de anvelope la hectar. Chit că se apropie ziua recoltei… Ar fi de încercat o nouă abordare, ceea ce până acum, din păcate, în marile firme multinaționale, nu prea s-a încercat. O nouă abordare a relației interumane. Asta, poate și pentru a demonta mitul care nu e chiar un mit: suntem, încă, deși popor european, o populație exploatată în beneficiul celor care produc plus-valoarea pentru alte țări.
Ce ar fi, să zicem, ca Wolfgang Meier să relaționeze într-o normă corectă, relația profesională a celor câteva mii de oameni care lucrează aici? Ca fiecare om (fără a-l mai socoti mașină) să știe precis cât are de lucru, atunci când intră la serviciu, pentru că altfel heirupismul din prezent nu e un model de bună practică în domeniu.

Și, într-o zi, s-ar putea ca lumea să înțeleagă că micile mărgele de sticlă, oferite comunității, după modelul conquistadorilor, denumite operele de caritate în domeniul sanitar sau asociația de fotbal destinată micilor talente locale, nu sunt decât efecte luminoase de imagine, care să acopere o relație de muncă, bazată pe exploatare maximală…