(Ana Pauker şi cu Dej/Au băgat spaima în burgheji!)
Mergem pe stradă, femei şi bărbaţi, alături şi însinguraţi. Fiecare îşi cară conştiincios gândurile lui, nici prea grele, nici prea uşoare. Greu de imaginat, însă, la ce chinuri suntem supuşi post-festum. Aruncaţi în vârf, direct de la etaj, direct pe trotuar sau în golul scărilor, ne scuturăm ruşinaţi podoaba în toate ungherele…
Aşa au păţit şi liberalii, în a doua Duminică a Orbului, după ce, aprioric, îşi făureau vise de mărire. Falatilitate sau nu, „poporul PSD”, asistat paralitic, paralogic în gândire (de cele mai multe ori) a învins.
A învins dorinţa unora (mulţi la număr, ce-i drept!) de a avea un model autocratic de „tătuc”. Ne-a învins modul paternist, topologia asistatului social, dependenţa de structurile statului, cei cu comportament schizoid şi spirit de turmă. Cu sau fără glorie, nu mai contează!
Votul vulgului îi legitimează conform preceptelor democratice. Cu toate astea, democraţia fără cunoaştere înseamnă manipulare pură, retorică găunoasă sau, în cazul nostru, neasumare a unei agende publice. Vai de cei învinşi, ar zice unii! Se pare că nu…
Din momentul ce capra şi buldogul prizează pe nas, nevrând să-şi asume dimensiunea dezastrului, încercând să se încurajeze mutual fiind beţi cu apă rece (pentru trezirea la realitate se recomandă duşuri scoţiene, cel puţin).
Totuşi, dracu’ e foarte negru!
Şi pentru ei, şi pentru arma gigeilor de la Olt (de plumb, nu de teracotă!) deznodământul a fost fulgerător… Au fost pulverizaţi de o „armada roşie” cu nimic mai vrednică. Dar istoria e scrisă întotdeauna de învingători! Ghinion, cum ar spune Klaus!
Tot la gâtul lui Klaus şi Cioloş au sărit şi cei „învinşi” într-o tentativă de a justifica propria neputinţă, căci, spun ei, administraţia publică centrală şi locală au fost depesedizate de mai marele tehnocrat.
Cu sau fără aceste paiaţe, politruci de profesie, ideologi fără ideologie, deontologi de tot soiul, noi, „ceilalţi” suntem profund vinovaţi de starea naţiei.
Învinşi, de fapt, suntem noi, toţi, de această dreaptă fragmentată, cu orgolii mărunte, manifestări egolatre, deşănţate, de „tinerii frumoşi şi liberi”, ce sălăşluiesc în turnul lor de fildeş, de absenteismul asumat, de neimplicare, de mofturile noastre.
Moftangii din fire, indezirabili pentru stânga, cu aceese de autosuficienţă şi omniscienţă, noi, ceilalţi, decontăm – fără a avea drept la replică – propria nemernicie.
„Golanii”, în sensul baricadelor franceze, nu au dat dovadă de spirit de frondă, iar acum suntem ca şi atunci… Acelaşi fir epic transcede desfăşurarea evenimentelor, aceeaşi naraţiune (scrisă parcă de pana lui Gogol).
Am scăpat de Partidul Unic, dar ne-am trezit tot cu „EL” (ce-i drept, fără fabrici şi uzine!).
Halucinantă creatură!
M-am întors, aşadar, după douăzeci de ani la vechiile poveşti şi le-am dat o nouă înfăţişare, din dorinţa inconştientă, cred, de am reafirma dorinţa în acele exerciţii metateoretice, puse în prezent la indexul desuetitudinii.
De fapt, nu ne-am despărţit niciodată de aceste „grandes narrations”, despre a căror tristă moarte ne-a avertizat Lyotard. Dimpotrivă, lumea noastră, globalizată în ansamblul ei – şi ştiind sau nu – sub imperiul marii naraţiuni a „alegerii raţionale” are nevoie de indivizi responsabili, de moralitate, de conştiinţă civică.
Nevoie de alternative se resimte, dar mare naraţiune alternativă, care să devină o convingere împărtăşită de o majaritate, nu este la îndemâna oricui…
În orice caz, nici post-modernitatea nu poate renunţa la căutarea gratuită a „marilor adevăruri”, chiar dacă o face cu o anumită autoironie. Căci, nici o mare naraţiune nu aduce adevărul, ci doar propune un sens.
Unul, printre altele…
P.S.: „În orice război nu există victime inocente”
Horia Răduinea
