Când te hotărăști să-i slujești pe semeni, sugerezi că „ființa” ta individuală a încetat să mai existe. Nu mai ai senzații, trăiri, interese, sentimente, impulsuri proprii. Toate sunt supuse planului propășirii de grup. Tu – ca entitate reperabilă – ai încetat să mai funcționezi. Ești imun, impermeabil la ideea de viețuire personală.
Ca atare, înghițirea broaștei devine cât se poate de banală pentru un asemenea ipochimen, din moment ce servantul nu manifestă instincte și alte porniri specifice individualității umane. Am convingerea că servitorul public – gratulat mereu, pe nedrept, cu apelative răutăcioase, precum „mahăr”, „ștab”, „boier” etc – este, de fapt, un prizonier. Responsabil (pentru ceilalți), culpabil (în raport cu ceilalți) și vulnerabil (din cauza celorlalți), el nu poate face un pas fără a simți strânsoarea menghinei administrative.
Captivitatea constituie un dat absolut. Cu atât mai mult cu cât, prin mijlocirea unui mic efort analitic, am ajunge să realizăm statutul de victimă sigură a personajului în discuție. Pe semne, că am avut o teribilă epifanie!
Excedați, deja de alegerile noastre, de ce nu am fi atenți la alegerile celorlalți?
Tocmai, pentru că am în minte imaginea unui domn suit pe un stâlp. Pătruns de un fel de exaltare nervoasă, specifică alegerilor locale din România, omul respectiv încerca cu încăpățânare să dea jos un afiș de pe care zâmbea, prietenos, un contracandidat. Un gest simbolic și inutil, pentru că fusese, însă, salutat, probabil de câteva mii de oameni…
M-am întrebat, zilele astea, ce o mai face omul respectiv? Cuvintele îi sunt insuficiente, tăcerile suspecte, iar deciziile confuze. De aceea, nu vom vedea prea curând nici centuri ocolitoare, nici aplecare pentru interesul comunitar, nici transparență decizională în administrarea bugetului urbei, nici dezvoltare economică.
Din potrivă: furt, interese de grup, funcționari ce răspund „cerințelor” de partid. Adică, conformi! Și asta, până urcă pe scările DNA-ului, căci apoi scapă cine poate!
Asemeni unicornului, care vrea să creadă că oamenii există, „domnul” pare să administreze o realitate paralelă, imposibil de verificat. Prezentat antitetic cu ideaticul, „domnul” în cauză ar trebuie să realizeze că dezamăgirea e corozivă și pentru ea există, întotdeauna, o notă de plată! Nu suntem toți autiști politic, vorbind, iar societatea la cheremul „domnului” de la partid.
PS. „Țara este norodul, iar nu tagma jefuitorilor” – Tudor Vladimirescu
HORIA RĂDUINEA – Slatina (Olt)
