Poetul Ion Anuța este un om care vine dintr-o lume de demult, o lume a inimilor curate, cu respect pentru dreptate, cu oameni care-și iubeau glia. Astăzi, într-o lume în care ne pierdem respectul față de simbolurile naționale, de vatră, de oameni și ne înstrăinăm țara, doar deșteptarea românilor mai poate readuce vremurile în care trăiam pur.
Ion Anuța este o poezie, o lecție de viață și, de data aceasta, ne dăruiește, niște versuri de purtat în suflet.
EU NU-S CĂUTĂTOR ÎN STELE,
EU VIN DIN LUMEA DE DEMULT
I.
Eu nu-s căutător în stele,
Nici visător în nopți cu luna,
N-am strâns și nu-mi doresc avere
Și nici pe frunte vreo cunună.
II.
Port gena unei ginți străbune,
Ce dăinuie de-atâția ani
Și vine din străfund de lume,
Sclipind prin timpii seculari,
III.
Eu vin din lumea de demult
A celor ce-și iubeau pământul,
Și-aveau cu glia legământ
Iar legea lor era cuvântul.
IV.
În inimile lor curate
Purtau credința-n Dumnezeu,
Aveau respect pentru dreptate
Și nu făceau la nimeni rău.
V.
N-aveau averi și limuzine,
Trăiau din sfântul lor pământ
Și n-au plecat prin țări străine,
La alții slugi n-au fost nicicând.
VI.
Din zori și până-n pragul serii
Își îngrijeau cu drag ogorul,
Iar cei din sferele puterii
Își iubeau țara și poporul.
VII.
Și nu au pregetat nicicând
În existența milenară,
Să apere acest pământ
Și să-și dea viața pentru țară.
VIII.
Când trec pe lângă cimitire,
Aud martirii cum se zbat:
– Nepoate! …strigă după mine
– De ce-ați scos țara la mezat?
IX.
Noi pentru țară ne-am jertfit
Și pentru ea suntem țărână.
Nu-i dreptul vostru s-o ciuntiți!
La cei ce vin, ce-o să rămână?
X.
Au venit viermi din lumea largă,
Ca dintr-un stârv, ei sug din ea,
Cu viermii voștri laolaltă,
Și nu-i strivește nimenea.
XI.
Aceste spurcăciuni grețoase,
Au devorat ce v-am lăsat,
Uzine și câmpii mănoase.
În emigranți v-au transformat!
XII.
Morișca furtului de țară,
E-un carusel amețitor.
Zadarnic DNA-u-i cară,
Că alții fură-n urma lor.
XIII.
În Parlament pe funcții mari,
Sunt avansați aproape toți
Cei din elita de șmenari,
La zi cu facultăți de hoți.
XIV.
A rămas țara o ruină,
Doar ziduri și munți găunoși.
Se-nchide mină după mină,
De zăcăminte munții-s storși.
XV.
Cu jertfa noastră cum rămâne?
Voi, când veți deveni străbuni,
Urmașii voștri ce vor spune?
C-ați fost toți lași, și nu români?
XVI.
De multe ori sunt așteptat
De câte-un anonim pe stradă.
Văzându-mă îngândurat…
– Nu vă e teamă? …mă întreabă.
XVII.
Și-l văd curgându-i lacrima.
Și-ntreb, de ce e-ngrijorat?
– Să nu ai teamă-n țara ta,
De ești ROMÂN cu-adevărat!
XVIII.
În Ardeal, Țara Românească,
Moldova, Dobrogea, Banatul,
Eu știu că-n fiecare casă
Și-n câte uliți are satul
Sunt luptători și patrioți
Gata oricând să se jertfească,
Să curețe țara de hoți,
Dar n-are cine să-i unească.
XIX.
Îi știu, îi văd, i-aud, i-ascult.
De-aceea din acest condei,
La luptă i-am chemat demult,
Să scape țara de mișei.
XX.
De m-or lovi zbirii puterii
Cu paloșul sau ghilotina,
De-oi fi lovit în pragul serii
De vre-un rachete cu mașina,
În temniță de-oi fi vreodată
Întemnițat de-acești borfași
Pentru vreo inventată faptă,
Eu nu mă tem și nu sunt laș!
Ion ANUȚA,
Slatina – 15.03.2016
