Un singur lucru au făcut bine românii după 1989. Au reușit să se îndepărteze, constant, de ceea ce se numește identitatea ființei naționale. Practic, fără un plan prestabilit, sau poate cineva s-a ocupat și de acest lucru, în afara unor acțiuni sportive unde mai gândim și acționăm românește, niciun reper de culturalitate și spiritualitate românească, demn de luat în seamă în această perioadă.
Dacă mai punem la socoteală și formele fără fond din manualele de literatură și de istorie, asortate cu niște profesori care tratează ora de curs ca pe o parte dintr-o activitate productivă, peisajul este aproape complet. Chiar și acele evenimente dedicate aniversării unor zile precum cea Națională, cea a Armatei, sunt, mai degrabă, rampe de promovare a unor persoane din sectorul bugetar, care vine acolo să-și etaleze haine și atitudini.
Împotriva acestei stări, unui curent general, aproape de locul unde Oltul se întâlnește cu Dunărea, pe malul oltenesc, la Izbiceni, primarul în funcție, Mircea Velica reușește să se împotrivească fatalității ca o formă de manifestare a identității ființei naționale. Și face asta pentru că e nevoie de o mișcare de rezistență prin cultură. Altfel, într-un timp foarte scurt, identitatea ființei naționale va fi pusă la îndoială, dacă nu chiar subjugată intereselor ostile. Iar ceea ce se întâmplă în Europa în clipa de față nu e de neglijat…
Izbiceniul este astăzi o vatră de cultură, un loc unde comunitatea este pusă în fața unor realități venite parcă dintr-o altă lume. Aici, în loc de cămin cultural în care să se organizeze, nunți, botezuri, onomastice și alte acțiuni specifice întâlnite prin țară în mai toate așezămintele de acest gen, există un centru cultural care își atinge, prin fiecare acțiune, menirea sa creatoare. E locul unde niciun eveniment marcant din cele așezate în calendar, la loc de cinste, definitorii pentru cultura românească și spiritualitate, nu e ignorat.
La prima vedere, această insistență a lui Mircea Velica de la Izbiceni pentru cultură pare greu de înțeles, dar, în amănunt, există acea fibră de legătură între cei care au fost și cei care au nevoie să știe de unde vin. Eminescu există la Izbiceni, poate altfel decât sub conturul unui poet național, ci sub forma unui zid de cetate, de sprijin și de apărare în același timp, în fața ignoranței, cât și a invaziei nonvalorilor.
Rezultatele acestor acțiuni sunt valoroase în viitor, într-o vreme când copiii satului de astăzi vor crește, iar oameni mari, la casele lor, vor avea întotdeauna la ei unitatea de măsură între filonul național autentic și ambalajul vopsit, care nu are în conținutul său nici un element autentic.
Pentru aceste lucruri, pentru mișcarea de rezistență prin cultură, pe frontul conceput astăzi pentru mai târziu, Mircea Velica poate fi luat drept un model de către cei capabili sau măcar doritori să înțeleagă ceea ce pare în vremea de astăzi atât de desuet: spiritualitatea românească, filonul național, mai presus de orice.
Altfel, fără ceea ce face astăzi acest om și partenerii săi din proiectul cultural de pe malul Oltului de Jos, această vatră de tradiție și istorie românească, tinde să devină o comunitate abstractă, pe care o poți găsi printr-o simplă căutare pe net, într-o statistică făcută despre oameni și străzile unde aceștia locuiesc…
