Deschidem uşa mereu tradiţiilor şi obiceiurilor venite din afară, fără să ştim cu adevărat simbolistica lor. Avem încredere în ceea ce ni se spune la televizor. Tinerii români iubesc străineşte, iubesc de împrumut. Când avem şi noi zeul nostru. Pe Dragobete, fiul Babei Dochia, deschizătorul de primăvară.
Pe 24 februarie, de mii de ani, Dragobete răsare precum un ghiocel şi nimeni nu-l vede. Ziua de 24 februarie, în antichitatea aşezării noastre, era prima zi de primâvară, ziua când natura se dezmorţea şi înflorea.
Termenul de Dragobete este de origine slavă, fiind format din „drago” şi „biti” – în traducere liberă: „să fii iubit (îndrăgit)”.
În dimineaţa de Dragobete, fetele se spălau cu apă de la zăpada topită, pentru a avea părut sănătos. Tinerii se strângeam pe dealuri pentru a-şi „face de Dragobete”, se cunoşteau şi începeau relaţii. Întâlnirea în cauză se transforma într-un festin. Şi florile pe care le primeau fetele nu erau de plastic.
Mai ştim să iubim româneşte?
