Dupa celebra pildă a leneşului au apărut multe interpretări. Ultima care prezintă doleanţele „leneşilor” e aceea despre condiţiile din închisorile de pe teritoriul României.
Mulţi spun că nu ar avea condiţii decente pentru anii 2015, Uniunea Europeană, România modernă…
Dacă analizăm în detaliu ce se întâmplă în societatea românească, observăm că avem foarte muiţi deţinuţi care nu au o altă viaţă decât cea în celulă. Sau, cel puţin, nu una atât de sigură. Am auzit despre multe cazuri în care cei în cauză spun că nu se tem de o nouă faptă, pentru că oricum s-au obiţnuit cu viaţa la „puşcărie” şi că oricum acolo au totul de-a gata. Subiectiv dacă privim lucrurile, vina nu e 100% a lor, e un cumul de factori. Dacă analizăm puţin, factorii ar fi:
– Nereuşita statului român în ceea ce priveşte incluziunea socială, mulţi dintre deţinuţi fiind de o anumită etnie, oameni cărora statul nu le-a putut asigura un loc în societate, aşa cum se întâmplă în America, de exemplu;
– Desfiinţarea şcolilor de corecţie, potenţiala crimă juvenilă transformându-se într-una sigură într-o societate care nu îşi mai oferă nici opţiune, nici îndrumare, nici alinare;
– Procesul naţional de destrămare a familiilor românilor, din cauza emigrării părinţilor în alte state. Să nu ne aşteptăm la normal din partea unor copii maturizaţi forţat, care poartă amintiri neplăcute şi probleme nerezolvate;
– Deculturalizarea şi despiritualizarea societăţii. Dacă în fiecare zi copiii noştri urmăresc în mass-media scandalurile sub-oamenilor şi imaginatele probleme existenţiale, ar trebui să ne fie clar cu cine vom avea de-a face în câţiva ani.
– Minima investiţie în educaţie.
A avea indivizi educaţi reprezintă diferenţa dintre o societate normală, „întreagă la cap” şi o societate anormală, labilă, superficială, animalizată. Educatul ştie că orice regulă încălcată aduce pedeapsă şi pentru că preocupările lui sunt asemenea cu ale civilizaţiei dezirabile, el îşi va duce existenţa gândindu-se la libertăţile sale, care sunt cele mai de preţ lucruri şi la interesul colectiv care e factor esenţial pentru succesul unei comunităţi. Varianta românească a devenit aceea cu datul în cap pe stradă pentru că nu ne pasă de viaţă sau existenţa cu ţeluri eminamente financiare, pentru că asta sigur nu le place „duşmanilor” şi chiar îi „omoară”.
Toate motivele pentru o societate aşa cum e a noastră de azi se rezumă, indiscutabil, la Educaţie. Subtila preocupare a guvernelor, lipsa motivării cadrelor didactice, lipsa motivării elevilor, lipsa materialelor didactice, regulamente şi legi prost gândite, prin care e regulamentar ca elevul să îşi pocnească profesorul, dar reciproca nu e permisă. Imixtiunea politicului în Educaţie, administrarea şcolilor de către autorităţi locale cu experienţă „tractoristă” sau deloc, promovarea non-valorilor prin spatele scenei pe care îşi dau examenul actorii viitorului- profesorii, protejarea şi favorizarea „copiilor lu’ tata”. Păi cum să organizezi olimpiade pentru ca Gigel, prostul satului să ia locul 1, doar pentru că e baiatul Nu-ştiu-cui?!?
Revenind la penitenciarele noastre, am observat că odată cu „marea evadare” din libertate a greilor politicii autohtone, au început sau au fost descoperite opinii despre condiţiile din penitenciar. Că nu e apă caldă, că nu e AC, că nu au ceafă de porc la menu, că pe tavan nu sunt gravate semne valutare, că nu există internet wireless, ş.a.m.d.
Păi cum se face, că peste noapte, descoperim toate astea? Şi cum se face că ăia care se plâng au furat din banii noştri, poate chiar din banii renovării penitenciarelor. Frumoasă ironie, nu?
Cum ar fi, de-acum înainte să investim doar în efect. Să amenajăm cimitire, nu spitale. Să subvenţionăm service-uri, nu drumuri. Să dăm doar pensii, fără să angajăm. Aşa cum luăm BAC-ul fără să învăţăm, ne angajăm fără să avem habar de ceva, conducem oameni doar de dragul funcţiei şi pare-mi-se, facem justiţie televizată fără să dăm pedepse şi fără să recuperăm prejudicii. 2 ani? 3 ani? Ăstea-s pedepse pentru cei care fură milioane de euro şi ne trimit aiurea prin lume, să ne trăim normalitatea. 5, 7, 10 ani sunt pentru ăia care fură o pâine, de foame. Sau pentru ăia care au curaj să-i înjure pe ăia cu milioanele de euro.
Păi facem 2 ani, nu 20. Nu ni se confiscă averea şi nu ni se obligă Gigeii la muncă în folosul comunităţii, DAR, din celulă scriem pe blog, că e urât şi frig şi vrem acasă că avem „afaceri” şi familie.
Ce e urât nu e urât, e urât doar ce nu-mi place mie! Asta-i toată filosofia.
Cine vă credeţi?
Prof. Gabriel Laurenţiu Pătraşcu
