Am traversat 2014 ca pe un deşert. Drumul lung, furtună multă, praf în ochi. Poate prea cu capul plecat, purtând pe umeri vinovăţia altora. Lucru de neînţeles pentru un popor care după 50 de ani de comunism, după vreo patru secole de iobăgie absolută, când la Semilună, când la Coroana habsburgică, nu se descătuşează.
Undeva la sfârşit de 2014 a fost o scânteie. O lumină în seara zilei de 16 noiembrie, atunci când, preţ de câteva ceasuri, i-am trântit pe toţi la pământ. Pe cei care credeau că poporul e o masă de prostie nedefinită, iar votanţii sunt toţi ai lor. A fost atunci dovada că se poate. Că avem în genă simţul proprietăţii faţă de această ţară, pe care uneori ştim să ne-o luăm înapoi. Pe 16 ne-a ieşit mai bine ca-n decembrie 89, atunci când a fost ceva între lovitură de stat şi conspiraţie internaţională, menită să îndepărteze un regim politic pentru a face loc altuia. În nici un caz revoluţie. Pentru că, conform dicţionarului explicativ a ceea ce a mai rămas din limba română, în urma unei revoluţii se produc schimbările până la capăt. Atunci nu a fost. Altfel, ce ar căuta fiul şefului securiăţii de la Vrancea în guvernul condus de pionierul care-i punea lui Ceauşescu coşul de garoafe în braţe?
În fine! Haideţi la ale noastre. În 2015 trebuie să cerem mai mult! Nu reuşim altfel. Să mergem peste primarul comunei noastre şi să-i punem pe birou mizeria pe care o lasă să fie aruncată, la întâmplare, pe marginea drumului comunal. Să-l tragem de mânecă pe prefect, atunci când închide ochii şi lasă spre aprobare hotărâri de consiliu care sunt contrare banului public şi bunului simţ. Să le strigăm despre minciună oamenilor publici care prin amăgiri au ajuns la putere, inventând discursuri goale despre o lume nouă pe care n-o vor realiza niciodată. Să nu mai acceptăm în 2015 să ne cerem dreptul la viaţă, de la medici care-şi primesc salariul, prin cotizarea voluntară la bunăstarea acestora, dincolo de bunul-simţ şi buna plăcere a pacientului.
Nu se întâmplă nimic rău cu noi, nu ne va da nimeni afară din casă dacă vom încerca altceva în relaţia cu statul, cu cei care cred că noi existăm pentru a le finanţa lor plăcerile, secretarele, maşinile de serviciu, deplasările luxoase pe toate meridianele lumii.
Nu e greu. Am făcut asta în noiembrie 2014, iar în urma acestei revoluţii n-a căzut nici un elicopter, nu s-a prăbuşit nici un avion, n-a tras nimeni nici un foc de armă. Nu vă bazaţi pe înţelegerea lor. E posibil ca ei să fi uitat deja ce au păţit în seara aia, când votanţii lor n-au putut să cesioneze România celor în cauză. Ce ziceţi, încercăm în 2015 mai mult? Nu trebuie, pentru asta, să avem alegeri. E nevoie doar de puţină demnitate. Restul? Vine de la sine…
