Pe monumentele eroilor ridicate în localităţile judeţului şi în întreaga României s-au scris doar numele, gradul şi eventual regimentul din care făceau parte.
În acea iarnă grea (1942) când se dădeau lupte aprige la Cotul Donului, eram elev prin clasa a III-a primară şi auzeam, din gură în gură, de Cotul Donului. Au căzut acolo Floarea Stancu, a cărei fotografie o prezint alăturat, Constantin Daicu, Stan Daicu ce locuiseră în satele Burduleşti şi Bârleşti din comuna Buzeşti. Prin grija preotului, fotografia aceasta, înconjurată de flori, era aşezată pe o masă în biserică. Fraţii Daicu n-au avut fotografie ci doar numele scris de cineva…
Mi-a rămas în minte Cotul Donului, de atunci, deşi aveam doar 10 ani. După război, la serbările şcolare, nu aveam voie să pomenim numele eroilor căzuţi la Cotul Donului, ci „Tătucul Stalin” sau „Marele Lenin”.
Istoria popoarelor a fost scrisă cu sânge de oameni, de milioane şi milioane de eroi căzuţi. Oare ce vină aveau cei trimişi atunci la război? Ce vină au cei de azi, obligaţi, iarăşi, să asculte sfaturile şi îndemnurile onor politicienilor? De ce nu s-o fi ţinut conferinţa de pace chiar la Cotul Donului şi s-a ţinut la Minsk, în Bielorusia?! Glasul eroilor fără de voia lor de ce nu se face auzit, indiferent cum sunt îndreptate armele?
Generalii şi mareşalii de azi nu merg pe front, dar sângele şi ecoul celor căzuţi în lupte, acum 70 de ani, nu trebuie uitat!
Adio, arme! Adio, sânge vărsat de oameni, domnilor politicieni!
Ion Ceauşu – Slatina, Olt
