Situaţia politică de la Olt e dezechilibrată. Crunt. O putere nu extraordinar de ancorată în realitate, domină copios o scenă pe care se învârt, când la putere, când în opoziţie, când într-un partid, când în altul, cam aceleaşi personaje. E un fel de club exclusivist, care, afară, înspre trotuar, nu are decât o uşă bine ferecată, neatrăgătoare pentru cei ce nu ştiu lumea de dincolo…
Sămânţa neîncrederii s-a întins ca o dihanie hidoasă peste ideea de opoziţie de la Olt. E un blestem, e o neputinţă, e ceva greu de controlat, imposibil de vindecat prin terapiile ocupaţionale folosite în prezent. Doare şi nu poţi să strigi.
Pe Ştirbu, de la PNL, îl văd unii, seara, întâlnindu-se cu Stănescu. Despre Mirea, de la PDL, alţii afirmă că ştiu nu ştiu ce legătură. Pe Marian Vasile unii îl asociează cu nu ştiu ce planuri secrete făcute cu Darius Vâlcov. Mai departe, nici nu mai e nevoie de spus altceva, atâta timp cât lucrurile nu stau deloc în fond aşa, cum e sugerată cauza mărului otrăvit prezentat mai sus. În schimb, neînţeleşi, membrii opoziţiei de la Olt nu reuşesc să treacă pragul psihologic al dezlipirii de această poveste. Una de pe urma căreia ei nu câştigă nimic, iar puterea pesedistă contabilizează puncte fără să facă mare lucru şi poate fără să le merite. Atâta neîncredere, dacă ar putea fi transformată în bani, ar însemna cât să finanţezi autostrada aia pe care n-o vrea Şova, de la Piteşti la Slatina, de la capul podului până la intrarea în Craiova. Şi, cred că ar mai rămâne ceva, cât să mai faci şi o hidrocentrală pe Olt, cu epicentrul lacului de acumulare, exact în locul unde Dan Ioan Popescu şi Rodica Stănoiu băteau ţăruşul de care un ţăran indolent din Izbiceni lega, a doua zi, vaca la păscut.
Singura soluţie pentru opoziţia de la Olt, una care să provoace, în sfârşit, reale temeri puterii de azi, este dialogul ca prim-pas spre unitate. Sunt ambiţii, există orgolii, de la fiecare dintre cei amintiţi mai sus, pentru fiecare. Ştirbu crede că, dacă a fost ministru, nu poate coborî până acolo încât să se aşeze la masă cu ceilalţi. Altfel, Mirea are argumente să nu dialogheze cu Marian Vasile, iar, din păcate, şi reciproca este valabilă, în opinia ultimului. Fiecare dintre ei are dreptate. Exact pe înţelesul firii omeneşti. Principii, moralitate, demnitate, verticalitate, vorbe mari, rostite prea uşor şi prea repede…
În schimb, opoziţia asta de la Olt, prin reprezentanţi şi aspiranţi, trebuie să înţeleagă că nu se poate aşa, că într-o zi nu va mai exista cale de mijloc. Fie îşi vor da mâna, fie, separat şi pe cont curent propriu, vor înceta să mai aibă bonitate şi reprezentativitate. Pare greu, la prima vedere, dar, odată făcut pasul, odată aşezaţi la aceeaşi masă, vor începe să conteze în faţa publicului votant, care nu vrea să-şi irosească votul, cât şi în faţa adversarului, care va înţelege că nu mai e singur acasă, cât să-şi facă de cap, fără a da socoteală nimănui.
Un alt aspect, demn de luat în seamă pentru opoziţia de la Olt, e fragilitatea conceptului de putere din acelaşi spaţiu. În judeţul ăsta, alianţa de la Bucureşti, formată din PSD-PC şi UNPR, nu prea există. Simplu: PC-ul nu este văzut de nimeni prin judeţ, iar falia dintre Toma de la UNPR şi cei care sunt astăzi în PSD e mare, încât nimeni nu se încumetă să o treacă.
Rămâne de văzut dacă aceste rânduri vor fi citite şi de Gigel Ştirbu, Siminica Mirea, Marian Vasile…
PS. Din respect pentru ideea de opoziţie, cu voia dumneavoastră, autorul a uitat să scrie ceva şi de PPDD.
